Cum am supraviețuit (aproape) fără internet

De vreo săptămână jumate – două, stau fără interneți. Nu știu ce discuții între furnizor și clădirea în care locuiesc. Că internetul mi-a devenit indispensabil am descoperit acum câteva luni: eram în Macau și mi-am dat seama că SIM-ul de-l luasem în Hong Kong nu va funcționa în Macau și aproape am avut un atac de panică. Nu înțelegeam CUM mă voi descurca fără Google Maps, CUM să știu a ajunge la hotel și pe unde mai voiam eu a merge fără interneți, CUM să știu ce chestii faine îs de făcut în zonă fără să citesc pe net? Cam atâta de gravă îi dependența, da. Că obișnuiam să bat străzile de prin Milano sau Madrid cu harta clasică în brațe am uitat. Evident, se întâmpla demult tare, pe vremea când roamingul costa o mână și-un picior.

Acuma, să nu mint, toată perioada asta am avut internet pe telefon, deci n-am trăit chiar ca-n codru: mai știam și ce se întâmplă prin lume, apucam a vorbi cu prietenii plus verificatul poștei electronice, citit bloguri și alte asemenea. Ce n-am mai făcut? Păi, în principiu, n-am mai pierdut timp. Bine, nici n-am mai scris pe aici, dar nu pot spune că m-am omorât cu scrisul de când am purces la bloaga asta nouă.

Ca să fie clar cam cât de mult timp pierd: pe la finele lui iulie vorbeam cu o prietenă despre Downton Abbey. Văzusem acum ceva vreme două episoade și-mi plăcuse, dar m-am luat cu altele și am uitat de el. O lună mai târziu, la finele lui august, prietena mea îmi povestea de nu știu ce episod din sezonul trei. Eu deja terminasem serialul de vreo săptămână. Tot. Șase (6) sezoane a câte nouă episoade fiecare, cam o oră episodul. În aproximativ trei săptămâni. Rezultă că vedeam cam două episoade și jumătate pe zi. Asta pe lângă obișnuitul navigat din site inutil în site inutil și alte activități cât se poate de cronofage.

 

Așadar, ce-am făcut când m-am văzut cu atâta timp la dispoziție? Păi după ce am înjurat o zi și m-am uitat pe pereți a doua zi, am făcut așa:

Am dormit. Nu haotic, cum dorm de obicei, cu trezit când la 8, când la prânz, în funcție de ora culcării. Ci culcat în jur de 11 și trezit fără ceas pe la 6 jumate. N-am mai avut așa program de…de fapt stai așa că nici nu mai știu de când.

Am mers la sală. Că doar trebuia să-mi fac poftă de somn, dacă n-am internet să stau toată noaptea cu ochii-n tenis sau în seriale proaste mai greu să fiu obosită. Și s-a nimerit tocmai bine că în octombrie merg în România și îs io acuma o hipopotamă, dară după o lună acasă mă întorc triplă-hipopotamă. Orice kilogram în minus acum înseamnă o sarma în plus atunci. Yay!

Am povestit cu prietenii. Da, vorbit pe bune. Nu așa, un „ce mai faci”, ci povestit serios. Cu detalii, impresii și concluzii.

N-am mai mâncat prostii. Dacă mănânc acasă, apăi clar o fac în fața calculatorului. Cum îmi aminteam că n-am interneți, cum îmi pierea pofta de mâncare, mă schimbam și mergeam la sală în loc de cină.

Am stat mai mult p-afară. Adicătelea în loc să stau acilea cu ochii-n laptop visând la Gulbis, m-am întâlnit cu lume. Cu care am povestit – vezi mai sus.

M-am îndrăgostit și dezîndrăgostit. Adevărul e că atunci când acorzi oamenilor (în cazul ăsta specific, bărbaților) mai mult timp descoperi ceva calități care îi fac dezirabili. Noroc că nu ține mult.

Am făcut planuri. Am mai spus că vin în România în octombrie? Ei bine, o lună mi s-a părut cam mult să stau pe loc, așa că m-am gândit să și golănesc vreo zece zile. Și am plănuit. Mai întâi Malta – și am citit despre plus căutat zboruri. Apoi Polonia – și am citit despre plus căutat zboruri. Apoi Atena, că n-am fost. Am renunțat la toate trei și nici acum nu știu ce voi face.

Am citit despre…bani. Cred că e prima dată într-un deceniu când citesc ceva util, în afara a ceea ce am avut nevoie pentru muncă. Despre bani adică despre cum să-i fac mai elastici, să se întindă mai mult. Asta e, plimbatul nu e ieftin, de îmbătrânit îmbătrânesc, iară la Thailanda nu-i de contribuit la pensie că plătesc taxe de 50 de lei pe lună. Știu, nici n-o să ajung la pensie, dară nici la 35 de ani nu credeam că ajung acum 10 ani când beam bere în loc de apă și dormeam pe sponci. Și mai am vreo doi ani, iar cu sănătatea o duc binișor, îs toate șansele să apuc a sărbători 35. Plus că nu vreau să muncesc până la 60, atunci vreau să stau liniștită într-o căsuță la țară, să recitesc ce aventuri am scris pe bloguri (pe ăsta și ăl porcos mai vechi) și să cultiv lalele în grădina din fața casei. Noroc că-s singura moștenitoare, casa la țară e deja acolo, trebuie doar să mă asigur că voi avea bani de sămânța de lalele.

 

Coșgocea lista cu lucruri utile am făcut în două săptămâni făr’ de internet. Și, văleu, abia așteptam să se termine! Treburile astea de om mare nu-s de mine. Sau nu toate dintr-o dată. Sunt atâta de fericită că s-a terminat, abia aștept să pierd vreo opt ore uitându-mă la seriale care de care mai proaste!

Advertisements