Ban Chiang, Udon Thani

Se vede treaba că city break-ul nostru în Udon Thani nu prea își merită numele pentru că nu am stat foarte mult în…city.  În Udon Thani adică. Citisem că undeva în provincie se află un sit arheologic aflat pe lista UNESCO și mie îmi plac treburile astea plicticoase cu muzee. Bonus, auzisem că ăsta e și cu schelete vechi de vreo 3000 de ani, lăsate la vedere așa cum au fost găsite de arheologi.

Ban Chiang este într-adevăr pe lista UNESCO din 1992, iar la momentul acela era cea mai veche așezare descoperită în Asia de Sud-Est ai cărei locuitori se ocupau cu agricultura. S-au găsit urme care arată că băștinașii deja începuseră a cultiva orez, precum și creșteau animale (vite, porci, găini).
Cum se mai întâmplă uneori în asemenea situații, totul a pornit cu o întâmplare: un student american de la Harvard, Stephen Young – aflat în zonă pentru studii antropologice, a descoperit așezarea pentru că era un…împiedicat. Omul s-a împiedicat de o rădăcină și s-a trezit nas în nas cu un fragment antic de olărie. Era anul 1966, însă abia în 1974-1975 s-au făcut excavări serioase unde, pe lângă obiecte intacte și fragmente din ceramică s-au descoperit și rămășițe umane, dar și artifacte din bronz.
De ce e atâta de importantă treaba cu bronzul cela? Pentru că cele mai vechi obiecte din bronz par a fi vechi de 2-3000 de ani, infirmând astfel teoria conform căreia Epoca Bronzului a ajuns în regiune via Orientul Mijlociu, mult mai târziu. De fapt, datarea inițială – făcută prin termoluminiscență1, ar fi făcut din Ban Chiang cea mai veche cultură din Epoca Bronzului din lume, datând undeva între 4420 î.e.n. – 3400 î.e.n. From zero to hero, cum s-ar zice. Abia după excavările făcute la jumătatea anilor ’70 s-au găsit suficiente fragmente și artifacte pentru a încerca datarea cu carbon2; s-a ajuns astfel la concluzia că așezarea din Ban Chiang își are începuturile prin 1500 î.e.n. și a fost locuită constant până în aproximativ 900 e.n. Tranziția către Epoca Bronzului pare a se fi făcut în 1000 î.e.n.
Aceleași săpături au mai distrus un mit: acela că arta în Asia de Sud-Est a fost în totalitate preluată de la indieni, chinezi ori alte civilizații mai vechi și mai…artistice. Ori articolele de olărie descoperite în număr impresionant sunt cum nu se poate mai artistice, pictate cu nuante de roșu și cu un design musai original. Obiectele din ceramică erau atât de uz practic, fiind folosite în viața de zi cu zi, cât și un simbol al statutului social, judecând după numărul mare de fragmente găsite alături de rămășițe umane.
Și uite-așa un student împleticit a făcut din Isaan un izvor de arte și tehnologie, pam-pam.
La cât de important e Ban Chiang pentru istoria regiunii, autoritățile nu s-au străduit a face locul foarte accesibil. Din Udon Thani să tot fie vreo 50 de kilometri și nu prea am văzut indicatoare, noi ne-am ghidat după GPS și când ni s-a părut că GPS-ul ne cam plimbă, am întrebat oamenii dacă suntem pe drumul cel bun. Dacă nu ai mașină ori te tocmești cu un taxi în oraș ori iei un autobuz. Numai că autobuzul nu este direct, sunt cele care merg în direcția provinciilor Nakhon Sakhon sau Nakhom Phanom. Trebuie îi spui șoferului că vrei să mergi la Ban Chiang, va opri la o intersecție cam la 7 kilometri distanță de sat unde deja așteaptă tuk-tuk-uri. Nu uita să negociezi mai întâi, regula de bază cu un tuk-tuk în Thailanda e să nu te urci înainte de a negocia.
Satul este foarte plăcut și curat. Se pot închiria biciclete pentru 10 baht pe oră, iar localnicii par deciși a păstra tradiția locuințelor de lemn și a olăritului. Sunt și una-două pensiuni pentru cei care vor să petreacă noaptea acolo.
Muzeul Național Ban Chiang se află chiar în mijlocul satului, e deschis vreo 5 zile pe săptămână și se „mândrește” cu dublu standard, ca mai toate locurile unde se plătește intrare în Thailanda: străinii dau pe un bilet 150 de baht, iar thailandezii 30. Este totuși bine organizat, plăcuțele sunt și în engleză, chiar dacă nu cea mai corectă engleză posibilă. Sunt multe diorame, voind a arăta viața de zi cu zi a locuitorilor străvechi din regiune,  sunt expuse obiecte din ceramică, bijuterii și unelte din bronz, dar și schelete vechi de 3000 de ani cu informații legate de vârstă, speranța de viață, precum și cauza morții (am văzut și cancere p-acolo). Punctul culminant este, evident, colecția de oale și obiecte din ceramică.
Nu și pentru mine, eu abia așteptam a ajunge la vreo 500 de metri de muzeu, la templul Wat Pho Si Nai. Nu pentru că m-aș fi omorât cu a vedea templul, de fapt nici nu prea știu ce a fost construit mai întâi: templul ori muzeul în aer liber. Posibil întâi s-au descoperit rămășițele și apoi s-au apucat a face un templu pe lângă, să aibă și preoțimea un os de ros. Da, și acilea clerul vrea bani, doar că i se spune donație.  Muzeul în aer liber nu e chiar în aer liber, este o clădire unde podeaua funcționează ca o platformă și unde totul arată exact așa cum arăta când s-au făcut excavări. Sunt morminte unde se văd oase, schelete întregi îngropate alături de obiectele personale de ceramică. Pur și simplu te uiți în jos la o bucățică de cimitir preistoric. Știu, posibil nu e foarte normal să fiu atâta de încântată a vedea locul de veci al unor oameni care au trăit acum vreo 3000 de ani. Cui îi pasă, normalul cică e destul de plictisitor.
Vorbind de plictiseală, după atâta istorie iaca și un pic de senzaționalism: în 2008 a izbucnit un scandal destul de mare când o mulțime de articole de olărie din Ban Chiang au apărut ca prin minune în muzee de prin California. Pare-se că la momentul respectiv mai multe exponate se găseau pe acolo decât în Ban Chiang. Povestea e că obiectele respective au fost scoase ilegal din Thailanda și apoi donate muzeelor din SUA. Totul, evident, pentru a se evita plata taxelor. Scandalul se termină oarecum cu bine, o parte dintre artifacte au fost returnate Thailandei în urma unor hotărâri judecătorești.

1. [Termoluminiscența se bazează pe capacitatea majorității mineralelor naturale (ceramică, roci etc.) de a emite lumină atunci când sunt încălzite. Intensitatea luminii este direct proporțională cu cantitatea de radiație primită de mineral făcând astfel posibilă datarea obiectelor ce au fost expuse la raze cosmice sau radiații telurice (da bre, alea ucigașe de care zicea Libertatea că sunt emanate prin București acum niște ani)]

2. [Datarea cu carbon are la bază un proces simplu: absolut toate organismele vii absorb carbon. Când acele organisme încetează a mai fi vii, încetează și procesul de absorbție. În natură, carbonul are doi izotopi stabili: C-12, C-13 și o cantitate infimă din izotopul radioactiv C-14 (C-14 este produs de razele cosmice și apoi distribuit în natură). Când un organism viu moare și deci nu mai absoarbe carbon, C-14 începe a se dezintegra. Cu cât trece mai mult timp, cu atât se dezintegrează mai mult. Știind că C-14 are un timp de înjumătățire de 5730 de ani și măsurând cât C-14 a rămas nedezintegrat la un anumit moment, se poate afla cu cât timp înainte acel organism a murit. Cool, huh? Partea nașpa e că nu poate fi folosit decât pentru a data organisme care au fost vii (fosile, anyone?) și, totodată, dacă un organism e mai vechi de 60000 de ani, datarea cu C-14 își cam pierde din precizie.]

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Advertisements

Red Lotus Sea

Anul trecut cam pe vremea asta apucam a tremura un pic la 9-10 grade în Thailanda. Eram în Udon Thani, în nord-estul țării, într-un city-break de trei zile cu Yin, amica mea thailandeză. Am spus „tremurat” și nu am glumit, spre seară ne-a fost așa răcoare încât am dat fuga în mall-ul de peste drum de hotel și eu am înhățat un hanorac cu glugă, iar Yin și-a cumpărat căciulă și mănuși. Știu, e aproape blasfemie să spun că mi-a fost frig la 9 grade, când tot românul experimentează grade cu minus în ianuarie.

Udon Thani este capitala provinciei cu același nume și se află într-o regiune imensă în nord-estul Thailandei, regiune care se cheamă Isaan. Amatorii de go-go bars aud des de Isaan pentru că multe dintre fetele ce devin „profesioniste” provin de acolo. Uneori poveștile ce vin din zonă sunt de-a dreptul horror, ca americanul care-mi povestea că o mamă s-a oferit să-i vândă fiica de 12 ani. E pur și simplu o regiune săracă și, drept urmare, oamenii au trebuit să devină inventivi și cu mâncarea, nu doar cu sursele de venit alternative: este locul din Thailanda unde se mănâncă ORICE. Greieri, furnici, șerpi, șopârle, broaște, you name it!

20160126081247

Ca tot străinul abia mutat pe meleaguri thailandeze, am căzut și eu în păcatul de-a privi Isaan-ul cu ochi suspicioși și a-l considera nedemn de atenție. Doar e locul de unde vin vagaboandele și unde se pun în farfurie chestii dezgustătoare. Partea bună e că de stereotipuri se poate scăpa. Regiunea cuprinde 20 de provincii din nord-estul Thailandei și are o populație mai mare ca a României (vreo 22 milioane de oameni). Aproape o treime din locuitorii Thailandei locuiesc în Isaan, ca să nu mai vorbim de diversitatea etnică din regiune (khmeri, vietnamezi, laoțieni, thai). E absurd a desconsidera un asemenea ținut „just because”.

1453786609635

Așa că am pus la cale un city break cu Yin, în principiu pentru că voiam a vedea Red Lotus Sea și situl arheologic Ban Chiang. Ambele sunt la ceva distanță de oraș, dar am decis să botezăm Udon Thani „centru de comandă” și să căutăm cazare acolo. De ajuns în Udon Thani e ușor și ieftin: zborul din Bangkok durează cam o oră și costă vreo $30 dus-întors. Nu aveam chef să depindem de taxi pentru a ajunge ici și colo (deși, pe bune, taximetristul de Thailanda nu face parte din aceeași specie de ne-om ca taximetristul de România), așa că la aeroport am închiriat o mașină pentru 30 de dolari pe zi.

20160126074232

Red Lotus Sea e de fapt un lac de 68 de kilometri pătrați și nici măcar roșu nu e, ci roz. În perioada noiembrie – februarie mii de lotuși roz înfloresc de ți-e mai mare dragul. Lacul se află la vreo 50 km. distanță de orașul Udon Thani și, pentru a vedea lotușii deschiși se recomandă vizita în prima parte a zilei. Noi am preconizat ceva turiști chinezi, ca peste tot, așa că am zis să facem un efort și să ne trezim cu noaptea-n cap. Ne-am trezit pe la 5 ori 5 jumate, ne-am văitat de frig, am pus GPS-ul la cale și am pornit.

La destinație – pustiu. Nici măcar doamna de vindea biletele nu era acolo, doar barcagiii la post și un nene thailandez care filma ceva documentar. Nu departe, o mică piață și niște tarabe cu de-ale gurii, totul proaspăt și fierbinte și cât se poate de tentant. Bărcile erau de două tipuri: un fel de luntre așa pentru care plăteai 300 de baht și bărci cu motor care erau mai scumpe – 500. Cum răcoarea de dimineață ne pișca bine, am ales una dintre bărcile motorizate, păreau ceva mai durabile și erau mai puține șanse să picăm în apa rece.

20160126074309

Charon al nostru

Turul ar trebui să dureze 45 de minute, e un traseu ce pare dinainte stabilit: lotușii au fost tăiați pentru a face culoare suficient de largi pentru ca barca să treacă fără probleme. Noi am renunțat după vreo 35 și i-am spus luntrașului să ne ducă înapoi la mal. Nu că nu ne-a plăcut, chiar era fain, dar cât să te uiți la niște flori roz când nu ești botanist și mai e și frig afară plus un vânt relativ urât și rece pentru Thailandia? Sau când nu ești ca mama, care s-ar uita la flori cât e ziulica de lungă. Am căscat gura, am făcut poze, am tremurat, am mai căscat gura, am mai povestit, am mai tremurat, am văzut niscai păsări ce-ar face ziua unui pasionat de bird watching și, într-un final, nevoia primară de căldură a învins estetica. Voiam la mal, să bem ceva cald și să ne încălzim un pic mâinile.

20160126082632

„Piața”

20160126074051