Despre cum m-am plimbat ca proasta jumătate de zi prin suburbiile orașului Tokyo

Îmi  spunea zilele trecute Katrina, fătuca filipineză cu care m-am împrietenit în Thailanda, că „tu ești tare amuzantă atunci când călătorești”. Făcea aluzie la faptul că nu aveam ce poze a-i arăta de prin Akihabara sau de la Grădinile Imperiale din Tokyo pentru că în ziua respectivă am rămas fără baterie și nici nu aveam bateria externă la mine. Da, fix atâta de amețită sunt. Și mai făcea aluzie, printre altele, cum am pierdut jumătate de zi în Singapore, stând pe malul râului și citind în  loc să alerg de nebună a bifa la obiective turistice. Pentru că da, am depășit demult stadiul alergatului prin tot orașul, să nu pierd nimic. De-acuma îmi place să stau câte-o juma’ de zi într-o cafenea sau bar și să mă uit la oameni, prefer să stau cinci zile într-un singur cartier și să-i bat toate străzile decât să alerg ca bezmetica. To each their own, cum spun chinezii.

O altă chestie pe care o fac e că nu mă țin de-un plan. Voiam să urc în nu știu ce turn dar e înnorat? Nu-i bai, muzeele și cititul în cafenele merg de minune în zilele ploioase. Precum și berea, că berea merge indiferent de vreme. Voiam a merge într-un loc anume, dar am coborât la stația greșită? Nu-i problemă, și pe acolo e de explorat. Ce, acolo nu-s tot oameni?

Ceva similar (și complet neintenționat) am făcut de cum am aterizat în Tokyo. Aeroportul Narita e cam la 70 de kilometri de oraș așa că citisem doar despre cea mai rapidă metodă de a ajunge în Tokyo: trenul Narita Express (ori NEX, pe scurt). În timp ce așteptam trenul eram într-o discuție pe uațap cu Paulică, iar ce-mi povestea el acolo mă enerva și când mă enervez tind a nu mai fi foarte atentă la ce-i în jurul meu. Am auzit că oprește un tren, am sesizat că nu seamănă deloc cu ce văzusem în poze, dar nu mi s-a părut nimic suspect, până la urma urmelor doar nu or fi 100 de moduri de a ajunge de la aeroport în oraș.

Dar, de fapt, cam sunt. Și mi-am dat seama de asta când am văzut că trenul* oprește repede, la o stație locală. Iară eu, ca o amețită ce sunt, în loc să mă uit acilea, că oamenii sunt civilizați și poți vedea liniștit ce și cum, cu stații și timp și tot tacâmul, am sărit la google maps. Google maps e așa un fel de Sfânt Graal pentru mine când îs pe drumuri, deși m-a mai păcălit o dată, când eram prin Hong Kong. Iară google maps zicea să cobor la prima stație și acolo să schimb trenul, să merg vreo 4 stații și să schimb iară și tot așa. Și ce să vezi? Am făcut cum zicea gugle maps, ba o dată am luat și trenul greșit și uite-așa pe la ora 12 eu eram abia pe la Chiba, după ce m-am plimbat de colo-colo prin toate suburbiile.

Flămândă și leșinată de somn că zborul fusese de noapte. Iar cum grașii nu funcționează pe nemâncate, m-am oprit să caut ceva de mâncare în Chiba, decisă să dau dracului Google maps până ajung în gara din Tokyo. Și bine am făcut, cu burta plină și afișajul japonezilor pe care și-un cartof îl poate pricepe, am ajuns în Tokyo in no time. Well, nu chiar, dar măcar n-am mai schimbat la trenuri.

Also, e mișto prin suburbiile la Tokyo, foarte curat și case faine, decente. Și cât se poate de sigur.

 

*eram de fapt în trenul rapid JR Sobu-Narita. Pe care chiar îl recomand, dacă nu ești în mare grabă e fain că oprește la mai toate stațiile și e o experiență cât se poate de japoneză, cel mai probabil nu vor mai fi alți străini în tren.

Advertisements