Laos Loop – ziua 7. Înapoi în Thakhek. Nakhom Phanom – Thailanda

Na, că mai e un pic și se termină anul, iară eu tot n-am apucat a povesti despre cei 500 de kilometri pe scuter făcuți „la țară” în Laos.

 

În ultima zi am făcut atâtea încât nu-mi dau seama cum de ne-a ajuns timpul (de fapt știu, ne-am trezit la 5:30, aproape am plâns când a sunat ceasul): am mers tot drumul spre Thakhek din Kong Lo – un pic peste 180 km, am trecut granița în Thailanda și am avut vreo jumătate de zi la dispoziție să explorăm și orașul thailandez de graniță, Nakhom Phanom. Chiar nu am simțit că ne-am grăbit, am făcut totul la pas lejer. Pe lângă toate astea, a mai fost oleacă de agitație și cu Paulică – pățania cu telefonul uitat la Spring River Resort. Una peste alta, a fost bine, iaca și povestea:

 

Nu ne-am ținut de planul inițial de a ne întoarce pe unde am venit și, cu toată faima negativă a Route 13, am zis că e cea mai bună soluție, e autostradă și ajungem repede. Acuma, să nu-si imagineze tot cititorul autostradă-autostradă. Este mai degrabă vorba despre un drum județean, doar că e mai în linie dreaptă și asfaltat. Daaaaaar până să ajungem pe Route 13 am avut de-a face cu vreo 80 de kilometri de serpentine. Moartea mea! Puteau fi chiar moartea mea la propriu, dar nu și în ziua respectivă. În sfârșit, după o săptămână am căpătat ceva încredere pe drumuri sinuoase și am depășit și fricile acumulate în acea primă zi de coșmar. Problema cea mai mare până am intrat pe autostradă a fost de fapt calitatea șoselei: mergeai ce mergeai prin gropi, iar la un moment dat rămâneai fără asfalt. Drumuri de România și mai multe nu! A fost cred cel mai prost parcurs pe care l-am experimentat în toate cele șase zile.

Autostrada în sine nu a fost cu probleme, am ajuns în ThaKhek până în prânz, iar eu nu făcusem decât o trăsnaie: am intrat în depășire ca o floricică, deși din față veneau vreo trei mașini. Am lăsat scuterele la Wang Wang Rentals, unde nici măcar nu s-au obosit a le verifica de ceva defecțiuni ori zgârieturi, pur și simplu ne-au înapoiat pașaportul și duși am fost. Duși, duși, dar nu foarte departe. În Thakhek nu sunt taxiuri, sau nu am văzut noi. Cum eram în centru, erau niscai tuk tuk-uri, dar șoferii erau la…siestă, dormind bine-mersi. Pur și simplu nu puteau fi deranjați a ne duce până la graniță. Am găsit, într-un final, un pick-up și ne-am urcat în spate, în remorcă. Ăsta pare a fi fost highlight-ul Rekăi, era așa fericită și i se părea cea mai aventură-aventură să meargă preț de vreo juma de oră într-o remorcă. De,  dacă nu a avut tataie cu tractor și remorcă ce să-i fac?

 

Cum intri în Thailanda se simte: drumuri bune, asfaltate, fără gropi. Nu prea-mi place mie la thailandezi că se uită de sus la vecinii lor, că-s săraci, dar a intra pe șosea din Laos în Thailanda e ca și cum ai conduce din România în Ungaria. În Nakhom Phanom am ajuns flămânzi și murdari. Cu murdăria am rezolvat la hotel, dar cu foamea nu prea ne-a ieșit. Deși erau multe locuri cu de-ale gurii deschise, oamenii nu găteau. Că i-am prins între mese, prânzul se terminase, iar până la cină mai erau câteva ore. Am găsit, într-un final, un loc unde ne-au făcut niște pad thai învelit în omletă, dar ne-am ridicat de la masă cam nesatisfăcuți: parcă nu a fost chiar delicios. Am dat apoi de-un restaurant cu înghețată și ne-am fericit (mai ales noi, fetele) cu niscai porții gigantice.

Nakhom Phanom – în centrul orașului

 

Nakhom Phanom este un orășel simpatic, chiar pe malul Mekong-ului și cu vedere spre munții de calcar din Laos. Este foarte curat, iar pe malul râului e amenajată o faleză foarte faină cu o statuie a șarpelui mitic naga la loc de cinste (locuitorii din Laos și cei din regiuna thailandeză Isan cred că naga își are sălașul în Mekong).

Șarpele mitic Naga

Potrivit unui sondaj din 2013, cetățenii din provincia Nakhom Phanom sunt cei mai fericiți din Thailanda. Cei mai fericiți din The Land of Smiles, asta trebuie să însemne ceva! Traficul e lejer, iar oamenii sunt la fel de lejeri și relaxați. Nu am sesizat înclinații spre a jecmăni turistul, nici la șoferii de tuk-tuk, nici prin baruri ori restaurante. Dar noi am stat acolo jumătate de zi, insuficient timp pentru a analiza practicile localnicilor în raport cu străinii.

Cel mai cel eveniment din Nakhom Phanom pare a fi Lai Reua Fai, un festival plin de bărci iluminate celebrat de obicei la finele lui octombrie sau începutul lui noiembrie (data se schimbă, este în funcție de o sărbătoare religioasă buddhistă). Este un festival oarecum asemănător cu mult mai cunoscutul Loy Krathong. Diferența este că Lau Reua Fai se sărbătorește doar în provinciile din nord-estul Thailandei (și în Laos).

Viața de noapte nu pare a fi plictisitoare în oraș, sunt câteva baruri și restaurante, cu bere ieftină și mâncare chiar bună. Unele dintre acestea sunt chiar pe malul râului. Tot stând la un astfel de bar, bucurându-ne de apusul pe Mekong și uitându-ne la munții de calcar din depărtare, ne-am amintit cum în prima noapte în Thakhek băieții au ajuns la concluzia că de partea asta a râului, în Thailanda adică, oamenii se distrează mai bine. Au cam avut dreptate.

Turnul cu ceas din Nakhom Phanom

Prânz: omletă cu pad thai într-însa

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Templu în Nakhom Phanom

 

Apus peste Mekong. Știu, m-am jucat cam mult cu pozele. Sunt ca un copil cu o jucărie nouă 🙂

Munți de calcar în depărtare

Advertisements

Nervi II. Sau cum să supraviețuiești funcționarilor publici în Asia de Sud-Est

Să fie clar, când spun Asia de Sud-Est, nu mă refer la țări gen Singapore, unde-s mai occidentali ca occidentalii când vine vorba de reguli și respectarea lor. Zic de țări precum Cambodgia, Thailanda, Laos.

Mi-a venit a scrie despre asta după ce aseară am avut parte de-o experiență neplăcută cu o doamnă de la imigrări evident enervată de faptul că trebuie să lucreze la ora două noaptea. Admit, în general evit femeile care lucrează în poziții de genul în Asia. Dacă am de ales între un funcționar femeie și unul bărbat în Asia, apăi merg la bărbat. Iar dacă ești bărbat, ai face bine să mergi la o femeie. O fi greșit, neprofesionist și cum o mai fi, ba o fi chiar și neconform cu realitatea, însă experiența mea după trei ani de Thailanda spune că mai bine tratezi cu sexul opus.

Aseară, venind din Japonia, era o coadă atât de mare încât nu puteam vedea nimic și m-am așezat la întâmplare. Și, surpriză-surpriză, era o doamnă care s-a uitat prin pașaport după care zice: „no stamp”. De refuzat intrarea nu se punea problema, viza îmi expiră pe 7 septembrie, așa că am încercat să înțeleg la ce se referea. De fapt voia să spună că nu are unde a-mi aplica ștampila pentru  că am pașaportul plin. Ceea ce e și adevărat și fals. Pașaportul e într-adevăr plin în sensul că nu mai am pagini libere, dar e loc destul de ștampile pe ici-pe colo. Îi arăt un asemenea loc, dă vehement din cap că „no, big stamp”. Măi să fie, s-ar suprapune cu altă ștampilă într-un colț și serios că am cel puțin vreo 5-6 ștampile care se suprapun astfel.

Acuma, cu moștenirea românească, primul instinct e să începi pizduiala. Și, văleu, mă pricep la puține lucruri, dar hateritul chiar e unul dintre ele! Era două noaptea, eu obosită ruptă, stat o oră la coadă, mai aveam o oră de făcut până acasă, iar la 7 jumate dimineața trebuia să fiu în picioare. Și fix asta-mi mai lipsea, o vită pe tocuri căreia nu-i dă ștampila la milimetru!

Dar nu, nu e o idee bună în Thailanda. Pentru că oricât de incompetent și enervant ar fi funcționarul public, nu ridici tonul și nu încerci să-l faci să înțeleagă că e prost. A fi politicos și a nu-l face pe celălalt să „lose face” îs chestii de bază în kitul de supraviețuire thailandez. Singura armă pe care o ai e privirea. Serios, trebuie exersat îndelung până-ți iese: o privire din aia fixă, care explică în câte moduri poți ucide, dar însoțită de o voce cât se poate de calmă și politicoasă. Țipatul ori reclamația nu rezolvă nimic, devine o chestiune de orgoliu și, deși în final obții ce trebuia obținut inițial, te plimbă cât vor ei și-ți pun oricâte bețe în roate pot. Pentru că asta e satisfacția oamenilor mici: să se simtă puternici și să te frece cum vor ei doar pentru că sunt cei care-și pun ștampila sau semnătura pe o hârtie. Pentru că existența lor e atât de mizerabilă încât răzbunarea lor cea mare e să te facă pe tine să pierzi timp și un neuron-doi. Așa complex al funcționarului public e observabil prin cam toate țările birocrato-corupto-sărace, de la România la Thailanda.

 

Așadar, purcezi la drum cu răbdare, calm, politicos și rece ca-n Luceafărul lu’ Eminescu.  Formulezi cererea clar, iar dacă poți adăuga și-un zâmbet din ăla care aruncă săbii de samurai, cu atât mai bine. Eu am rezolvat în cinci minute, supervizorul domniței mi-a pus ștampila pe pașaport fără a se plânge că o are prea mare. Ștampila adică.

Iote unde se suprapun ștampilele. Și dacă făcea un mic efort nu se suprapuneau deloc.

Coldplay live în Bangkok

Intro. Relația mea cu trupa asta e destul de necomplicată: l-aș silui pe tobaru’ Champion de vreo 455 de ori pe zi, iar pe Chris Martin (acuma că e bătrân, când era tinerel nu era cine știe ce) cam de 455 x 5 ori pe zi. Altfel, dacă am youtube pe autoplay și-s prin baie ori sortez hainele de spălat și se nimerește câte-o piesă Coldplay, mă trezesc întrebându-mă „ce plm mai e și miorlăiala asta?”. Dacă, în schimb, îs cu fața în laptop și-mi pică ceva gen Fix You sau The Scientist nu doar că fredonez, dar mai și bălesc. Acuma, lăsând vrăjeala la o parte, mie chiar îmi plac mult The Scientist și Fix You.

Asta e, toată oama îmbătrânește, s-au dus vremurile când la 7 dimineața aveam în căști Misfits și „d-ăia de dau din cap” – cum zice mama, acuma încep ziua cu Pearl Jam și Billy Idol și 80s mix și nici nu mă mai trezesc la 7 dimineața. Ba, am și papuci din ăia culoare îndoielnică roșu-corai, iar bandana aia plină de cranii e de negăsit.

Pe lângă toate astea, mai sunt și ne…cântată, băi nene! Serios, păi aici „muzică” și „festival” înseamnă tot felul de dijei din ăia dubioși și One Direction. În 3 ani în Thailanda am prins doar o dată Machine Head și o dată Muse. Sigur, au fost și Guns N’ Roses, dar la ăia nu merg din principiu că ăsta e singurul principiu care mi-a mai rămas neîncălcat. Așadar, când am auzit că vin Coldplay am crezut că-l prind pe Dumnezeu de-un picior și mi-am luat bilet (scump, nenică) de cum s-au pus în vânzare, să știu o treabă.

Scena principală pe lumină

 

Înainte de.  Aveam ceva presimțire că n-or să meargă lucrurile strună, erau zvonuri de supra-vânzare a biletelor: peste 60 000 de bilete în stadion cu capacitate maximă de 50 000. Plus trebuia luat în calcul traficul din oraș care nu-i o glumă, am prins aglomerație și la 1 jumate noaptea în Bangkok. Plus nu-i prea mare experiență în organizarea de concerte mari. Așa că am decis să plecăm devreme.

Și bine am făcut. Am ajuns cu puțin înainte de deschiderea porților, dar lume căcălău, Măria Ta. Și doar o intrare. Nu glumesc, accesul se făcea pe o singură poartă, indiferent unde aveai bilet, după intrarea pe poarta principala urma a-și căuta fiecare sectorul.

Dar alta era mirarea noastră: nu am văzut în viața mea atâtea hijaburi la un concert. De fapt, ce zic eu aici, nu am văzut în viața mea o femeie cu batic în cap la un concert, iar aici erau muuuuuuulte! Nu știu, dară mie Chris Martin mi se pare a fi prea sexos pentru a fi considerat halal. Adică omul e dătător de fantezii ilegale și pentru un agnostic, ce să mai vorbim de femei musulmane. Și totuși…erau atât de multe încât m-am apucat a trimite mesaje prietenilor: „bre, e plin de țigani aci, steaguri de Malaezia, Indonezia, Pakistan, Bangladesh, India și alte țări d-astea colorate de care n-am auzit în viața mea.” Și, haida, ușurel cu d-alea cum că-s rasistă, măcar de-ar fi toți rasiștii ca moi.

Culmea, cele mai vehemente reacții au venit de la amici musulmani. Ahmer îmi scrie: „ia filmează-le și întreabă-le dacă muzica nu e haram. Și dacă e haram și le place, de ce sunt așa ipocrite și poartă basma?” Sumair e mai calm legat de basma, dar e enervat că nu e bere: „fuck that shit, ce fel de concert e ăla fără bere?!” Că da, curat halal, nu era bere. Niciun fel de alcool, iar băutură înăuntru mumu. La peste 30 de grade și în plină vară thailandeză, băutura (adică apa și Cola) era în afara sectorului în care stăteam. Așa că dă-i cu deshidratare.

Și după ce că am stat „pe uscat” nici muzică n-a fost. Coldplay au început pe la 9, în deschidere a fost o gagică de prin Australia, iar înainte de asta…imnul regelui Thailandei decedat în octombrie. Serios, în afară de asta am ascultat câteva ore un băiat din Bangladesh vrăjind o tipă din Malaezia și m-am conversat cu niște fete din Maldive. Dară n-a ținut mult că a făcut Paulică ochi de broscoi „ce faci, știi că nu-mi place să ne împrietenim cu oamenii”. Da, omul glumea.

Amicele din Maldive

 

În timp ce.  În vremuri de demult, când nu purtam papuci roșu-corai și mergeam cu gulia la metale, aveam noi o vorbă: „nu stai suficient de în față dacă nu le poți mirosi boașele ălora de pe scenă”. La băieții ăștia nici măcar un damf n-am simțit, atâta lume era în fața mea. Oricum eu sunt convinsă că boașele lui Chris Martin nu miros, altfel nu făcea sclifosita aia de Gwyneth Paltrow doi copii cu el.

Concertul a început destul de în forță (pentru Coldply, that is): Yellow a doua piesă, urmată de Every Teardrop is a Waterfall, totul într-o explozie de culori și lasere. La The Scientist aveam pielea de găină, iar la Everglow deja mă luam în brațe cu musulmanca de lângă mine. Au cântat multe din alea mai vechi, alea care plac bătrânelor ca mine: Fix You, In My Place, Don’t Panic. Am uitat și de transpirație și de sete și de faptul că securitatea a fost o glumă. Noroc că thailandezii sunt pașnici, singura chestie periculoasă cu care s-a intrat a fost o…varză. Sper că nu se voia a fi ceva apropo la muzica ălora de pe scenă.

Care oameni pe scenă (sau scene, că au fost 3) mi s-au părut atât de naturali și simpli, aproape…calzi. Cu toată muzica lor de pension, au făcut un show atât de bun și bine gândit și plin de viață și culori și optimism, încât la final râdeam ca proasta. Am fost zen două zile după concert, nimic nu-mi scotea capul din nori.

Rant. Și băi, nene, dacă ăștia cu lălăiala lor au făcut pakistanezi să se țină în brațe cu indieni, femei cu hijab să danseze lângă gagici în fuste mini, alb cu maro cu negru cu galben să cânte pe-o singură voce, atunci asta aduce oamenii împreună, nu corectitudine politică și filme cu negri obligatorii la Oscar. Mai merg la Coldplay, deci.

Final