The Hot Zone sau cum am reușit să nu mai dorm noaptea

the-hot-zone-editia-99

Poza de aici

Serios că dorm oriunde: tren, autobuz, cort, hamac. La dracu’, nici nu apucă avionul a decola și eu am și adormit. Și nu doar că dorm, dară nici nu mă trezesc noaptea, arareori merg la budă în timpul nopții. Odată am dormit în timp ce pornise alarma de incendiu; bine, m-am trezit, dar după ce a urlat vreo 5 minute. Prin studenție reușeam a dormi chiar dacă era ceva petrecere la mine în cameră.

E, tot confortul meu din timpul nopții s-a dus pe apa Sâmbetei vreme de câteva zile, pentru că The Hot Zone a lui Richard Preston m-a făcut să mă trezesc noaptea, să mi se pară că-mi atârnă un șarpe de lustră și să nu știu unde sunt și nici dacă-s bine, sănătoasă.

Titlul complet e The Hot Zone: The Terrifying True Story of the Origins of the Ebola Virus și, dacă nu m-a terifiat, apăi a făcut the next best thing: m-a lăsat nedormită bine. Inițial, cartea a apărut în 1994 cu titlul The Hot Zone: A Terrifying True Story și a devenit un best seller nu mult după publicare. Eu am citit ediția din 1999, o ediție destul de proastă judecând după toate greșelile ortografice pe care le-am văzut. Nu că aș fi mare expertă în ortografie, mai ales în engleză.

 

Nu-i greu de ghicit despre ce e vorba încă din titlu: virusul, respectiv boala Ebola. Care atunci, în 1994, posibil nu era atât de mult în atenția lumii precum e azi, mai ales după epidemia din vestul Africii care e ongoing de vreo doi ani.

Virusul Ebola face parte din categoria filoviride, având un aspect filamentos. Arată practic ca un capăt de ață încovrigat. Genomic (există acest cuvânt sau tocmai l-am inventat eu?) vorbind, virusul este constituit dintr-o singură catenă ARN și conține șapte proteine. La momentul apariției cărții se știa rolul a trei proteine din șapte, acum știm ce face fiecare genă în parte. Sub aspect evoluționist, virusul Ebola e înrudit cu virusul rujeolei și cu virusul rabiei. Plus virusul soră Marburg. Gazdele naturale are virusului par a fi liliecii frugivori (virusul nu ucide gazda naturală, iar liliecii infectați nu mor).

Momentan se cunosc cinci specii ale virusului Ebola: Zair (cu o rată a mortalității de aproape 90% – când ne referim azi la boala Ebola ne referim de fapt la specia Zair), Sudan (rata mortalității în jur de 50%), Bundibugyo (mor cam 30 de oameni infectați din 100), Coasta de Fildeș (sau virusul pădurii Tai) și Reston. Reston este singurul virus Ebola care nu se manifestă la om, nu declanșează boala, deși se transmite. Este, totodată, singurul care pare a se transmite și pe calea aerului, nu doar prin contact.

Boala Ebola e cât se poate de nașpa, cel mai adesea fatală, că nu degeaba este denumită febra hemoragică Ebola. Se transmite prin contact direct cu sângele sau fluidele, precum și cu pielea lezată a unui om deja infectat. Vestea bună e că nu e transmisibilă până nu apar simptomele (printre primele simptome se numără febră ridicată, dureri de cap, lipsa poftei de mâncare, vânătăi apărute din senin). Vestea nașpa e că dacă ai luat-o, cel mai probabil mori.

 

Nici a fi infectat cu Marburg nu-i de colea, ținând cont de faptul că rata mortalității e în jur de 25%, și fix cu Marburg începe The Hot Zone. Primul capitol e demn de filme horror, debutează cu o descriere cât se poate de faină a Muntelui Elgon și Peșterii Kitum și se termină cu moartea oribilă a lui ”Charles Monet”, pseudonimul dat pacientului. În această primă parte a cărții, Preston povestește cum a fost descoperit virusul Marburg în Nemția, face niște speculații referitoare la originea virusului HIV și vorbește despre cele două focare din 1976, în Sudan și fostul Zair, când a fost identificat pentru prima dată virusul Ebola. Groaznică e povestea din Yambuku ( în fostul Zair), unde boala s-a râspândit ca urmare a folosirii acelor nesterilizate. Practic, călugărițele belgiene ce făceau pe asistentele în Yambuku foloseau în fiecare zi cinci ace noi pentru a injecta sute de pacienți.

 

Părțile a doua și a treia relatează cazul Reston, când o nouă specie a virusului a fost descoperită în Reston, Virginia, într-un centru de carantină pentru macaci importați din Filipine. Preston prezintă totul pas cu pas, de la primele maimuțe moarte până la implicarea armatei și a Center for Disease Control and Prevention (CDC). Demn de atenție e că nu pare a acorda prea mult credit CDC: amintește de un medic de la Centru care s-a speriat de perspectiva morții și efectiv nu a vrut sa coboare din avion în timpul unei expediții în Africa . Menționează, de asemenea, cum unul dintre pacienții suspectați a fi contractat Ebola a fost trimis la spital la insistențele unui medic CDC, riscând răspândirea infecției la personalul medical și alți pacienți. Asta deși armata putea pune la dispoziție condiții excelente de izolare și tratament, atât cât putea fi oferit în cazul unei boli fără tratament exact.

E interesant de observat și interacțiunea oamenilor de știință și cum, ca întotdeauna în cazul personalităților puternice, se respectă reciproc, dar lucrează greu împreună pentru că toți vor să fie șefi de haită. Totodată, oricât de oameni de știință de top ar fi, oricât de experimentați și capabili ar fi, tot fac greșeli. Bunăoară, unul dintre cercetătorii militari cu state vechi se apucă a mirosi recipientul în care cultivau virusul Reston și nu doar că-l miroase, dar nu raportează superiorilor nici după ce identifică virusul ca fiind Ebola. Din fericire, specia Reston este mortală pentru maimuțe (și, mai nou, porci), dar este nepatogenă pentru oameni. Totuși, autorul își pune câteva întrebări, rămase fără răspuns: dacă virusul Ebola este un virus african, cum de a fost găsită o nouă specie în Asia de Sud-Est ? Precum și ce ne facem și cât de decimați am fi ca specie dacă Ebola Reston ar deveni patogen pentru oameni, ținând cont de faptul că se transmite pe calea aerului și deci mult mai mulți oameni ar fi infectați?

În cea de-a patra parte a cărții, Preston vorbește despre propria-i vizită la Peștera Kitum, locul bănuit a fi habitatul natural al virusului Ebola. În încheiere, își îngăduie și o mică diatribă referitoare la posibila calitate de parazit a omului însuși: cum poate Natura a detectat „virusul” numit om care tot distruge la păduri tropicale și cum un virus de tip Ebola sau HIV acționează întocmai ca un sistem imunitar al Mamei Naturi și purcede la a lupta împotriva „bolii”.

 

Pe interneți cititorii de rând par fie a-l lăuda pe Richard Preston pentru aptitudinile lui de scriitor de thriller non-ficțiune, fie a-l înfiera pentru că a exagerat încercând să-și transforme volumul în ceva senzațional cu scopul de a vinde cât mai mult. Eu nu fac nici una, nici alta. În primul rând pentru că sunt la fel de paralelă cu știința precum sunt cu mersul la biserică, deci nu am niciun argument științific. Plus cartea a fost scrisă acum 20 de ani, între timp se cunosc mai multe despre Ebola, se testează un vaccin în Sierra Leone, au mai apărut niscai epidemii, inclusiv două noi specii ale virusului – Ebolavirusul Coasta de Fildeș și Ebolavirusul Bundibugyo.

În al doilea rând pentru că omul urmează destul de priceput rețeta: nu enumeră doar niște cazuri și atât, povestește lucruri personale despre bolnavi sau medici, ne face să-i cunoaștem, să îi vedem acasă cu familiile lor, ne spune ce pasiuni au, ce ambiții au, cine e prieten cu cine, cine nu suportă pe cine, cumva creează o legătură între mine, cititorul, și medicul sau bolnavul din carte. Nu se zgârcește nici la a descrie natura, mai că-mi vine să-mi iau rucsacul în spate și să merg spre Muntele Elgon și Peștera Kitum, atât de vizual reușește să fie în descrieri.

Și tot atât de vizual e în a descrie ce ravagii face virusul Ebola și verișoara lui, virusul Marburg, în corpul uman. Paragrafe peste paragrafe de sânge coagulat și organe interne putrezite și moarte cu vreo trei zile înainte ca pacientul să moară clinic, de ficați lichefiați și bube și ochi roșii de drac și rinichi cangrenați și hemoragie în plămâni sau stomac și coaie negre colcăind de virus și sângerări prin toate orificiile. Dacă mă mai aflam în perioada gotică a vieții posibil mi s-ar fi părut interesant, acum doar am mers pe site-ul CDC. De unde am aflat că bărbații ce au supraviețuit Ebola pot purta virusul în lichidul seminal, deci se recomandă a evita contactul. Oribil, acum la chestionarul cu cele una mie cinci sute de întrebări în urma căruia îmi aleg un partener trebuie să mai adaug una: „Cumva ai avut Ebola?”

 

Advertisements