Nervi II. Sau cum să supraviețuiești funcționarilor publici în Asia de Sud-Est

Să fie clar, când spun Asia de Sud-Est, nu mă refer la țări gen Singapore, unde-s mai occidentali ca occidentalii când vine vorba de reguli și respectarea lor. Zic de țări precum Cambodgia, Thailanda, Laos.

Mi-a venit a scrie despre asta după ce aseară am avut parte de-o experiență neplăcută cu o doamnă de la imigrări evident enervată de faptul că trebuie să lucreze la ora două noaptea. Admit, în general evit femeile care lucrează în poziții de genul în Asia. Dacă am de ales între un funcționar femeie și unul bărbat în Asia, apăi merg la bărbat. Iar dacă ești bărbat, ai face bine să mergi la o femeie. O fi greșit, neprofesionist și cum o mai fi, ba o fi chiar și neconform cu realitatea, însă experiența mea după trei ani de Thailanda spune că mai bine tratezi cu sexul opus.

Aseară, venind din Japonia, era o coadă atât de mare încât nu puteam vedea nimic și m-am așezat la întâmplare. Și, surpriză-surpriză, era o doamnă care s-a uitat prin pașaport după care zice: „no stamp”. De refuzat intrarea nu se punea problema, viza îmi expiră pe 7 septembrie, așa că am încercat să înțeleg la ce se referea. De fapt voia să spună că nu are unde a-mi aplica ștampila pentru  că am pașaportul plin. Ceea ce e și adevărat și fals. Pașaportul e într-adevăr plin în sensul că nu mai am pagini libere, dar e loc destul de ștampile pe ici-pe colo. Îi arăt un asemenea loc, dă vehement din cap că „no, big stamp”. Măi să fie, s-ar suprapune cu altă ștampilă într-un colț și serios că am cel puțin vreo 5-6 ștampile care se suprapun astfel.

Acuma, cu moștenirea românească, primul instinct e să începi pizduiala. Și, văleu, mă pricep la puține lucruri, dar hateritul chiar e unul dintre ele! Era două noaptea, eu obosită ruptă, stat o oră la coadă, mai aveam o oră de făcut până acasă, iar la 7 jumate dimineața trebuia să fiu în picioare. Și fix asta-mi mai lipsea, o vită pe tocuri căreia nu-i dă ștampila la milimetru!

Dar nu, nu e o idee bună în Thailanda. Pentru că oricât de incompetent și enervant ar fi funcționarul public, nu ridici tonul și nu încerci să-l faci să înțeleagă că e prost. A fi politicos și a nu-l face pe celălalt să „lose face” îs chestii de bază în kitul de supraviețuire thailandez. Singura armă pe care o ai e privirea. Serios, trebuie exersat îndelung până-ți iese: o privire din aia fixă, care explică în câte moduri poți ucide, dar însoțită de o voce cât se poate de calmă și politicoasă. Țipatul ori reclamația nu rezolvă nimic, devine o chestiune de orgoliu și, deși în final obții ce trebuia obținut inițial, te plimbă cât vor ei și-ți pun oricâte bețe în roate pot. Pentru că asta e satisfacția oamenilor mici: să se simtă puternici și să te frece cum vor ei doar pentru că sunt cei care-și pun ștampila sau semnătura pe o hârtie. Pentru că existența lor e atât de mizerabilă încât răzbunarea lor cea mare e să te facă pe tine să pierzi timp și un neuron-doi. Așa complex al funcționarului public e observabil prin cam toate țările birocrato-corupto-sărace, de la România la Thailanda.

 

Așadar, purcezi la drum cu răbdare, calm, politicos și rece ca-n Luceafărul lu’ Eminescu.  Formulezi cererea clar, iar dacă poți adăuga și-un zâmbet din ăla care aruncă săbii de samurai, cu atât mai bine. Eu am rezolvat în cinci minute, supervizorul domniței mi-a pus ștampila pe pașaport fără a se plânge că o are prea mare. Ștampila adică.

Iote unde se suprapun ștampilele. Și dacă făcea un mic efort nu se suprapuneau deloc.

Advertisements

Thailanda – 3 ani

Trei ani de Thailanda azi.

Am venit pentru șase luni sau un an și trei ani mai târziu, când am vrut a cumpăra doar bilet dus acasă m-am trezit că am bifat căsuța cu zbor dus-întors. Nu, nu pentru că Thailanda e cel mai mișto loc de pe pământ ori cel mai sigur ori cel mai curat. Dimpotrivă, în general pute, e atât de poluat încât în comparație cu Bangkok Bucureștiul e la munte, mahmureala e oribilă, după 10 minute de ploaie orașul e inundat, la putere e armata, Constituția e suspendată de ceva vreme și dracu’ știe ce-o mai fi acum că regele a murit. Bonus de fiecare dată când merg la budă trag apa înainte de a mă așeza de teamă să nu fie vreo lighioană ascunsă, c-au fost cazuri cu pitoni ieșiți din căcăstoare.

Însă e un stil de viață adictiv. Relaxat. Nicio grijă. Piscină la parter. Sală tot la parter. Până la ora prânzului trei-patru Margarita lejer. Nimeni nu țipă, nimeni nu e stresat. Spa când mi se năzare. Vreo cinci vacanțe pe an fără ca șeful să se uite urât la mine când îi spun că vreau să plec pentru o lună în România. Evident, nu e o carieră. Nu sunt perspective. What I see is what I get.

Mare brânză! Iubesc ceea ce fac, așa de fără perspective cum e. Sigur, motivele pentru care sunt îndrăgostită de munca mea îs discutabile și pur egoiste: îmi place că niscai omi, mici și mari, își vor aminti de mine pentru ceva vreme de acum înainte. Surprinzător, de cele mai multe ori pentru ceva pozitiv. Bine, îmi place și că nu mă spetesc cu munca, dacă lucrez 30 de ore pe săptămână deja îs în pragul grevei. Și dacă regret ceva, apăi regret că nu mi-am luat tălpășița mai devreme. Nu în Asia neapărat, ci așa de nebună în lume.

Cu Thailanda am fost într-un fel de relație din aia de love-hate. Întâi și-ntâi am iubit-o tare, pentru că trei luni oricum nu știam exact ce se întâmplă și era mișto. Dup-aia m-am enervat că e nasol când băiatul cu aerul condiționat îți spune că vine la ora 1 și vine la ora 1 a doua zi sau când toată lumea întârzie. Sau să mănânci orez zilnic, eu aveam impresia că suntem săraci sau că am făcut ceva greșit când mama gătea pilaf. Și tot așa am mers: ba o iubeam, ba mă enerva, până a venit momentul să plec și m-a luat nostalgia plimbându-mă prin Bangkok. Mi-am dat seama că încă nu am terminat cu Thailanda, că încă îmi place și că dacă nu mănânc orez două zile chiar poftesc la un fried rice cu pui. Iară când lumea mă întreabă pre dulcele glas inglezesc „are you happy?”, eu nu pot spune decât „no, but I’m happier than I’ve ever been.”