Tag Archives: Penang

China House, probabil cel mai hipster loc din Penang

Bine, nu știu dacă e chiar cel mai hipster că n-am avut timp a cerceta, de acolo și „probabil”, să nu mă acuze lumea că mănânc rahat vorbesc aiurea. Sinceră să fiu, am mers acolo pentru prăjituri. Ca orice domniță rotofeie, îs mare amatoare de dulciuri (well, d-ale gurii în general), iar vitrina din China House arată ca un paradis și mai multe nu.

Ce este China House?

Întrebarea ar fi „ce nu este China House?” pentru că găsești acolo de toate: cafenea, restaurant, grădină în aer liber cu o piscină mică unde ai voie a te bălăci, muzică live, teatru, magazin, un bar unde cei single pot să mingle, bibliotecă, fețe de masă sub formă de coli albe de hârtie pe care poți desena (creioanele de ceară sunt din partea casei).

Ce e interesant e că e un loc mai mult lung decât lat, poți intra ori prin Baker Street ori prin Victoria Street, și niciuna dintre aceste intrări nu e „prin spate”. De fapt dintr-o parte în alta, pe lungime, China House se întinde de-a lungul a trei clădiri istorice din Georgetown și, pe măsură ce înaintezi intri într-un alt spațiu: mergi din bar în grădină în restaurant și tot așa. Grădina în aer liber e concepută a uni toate conceptele astea și nu am glumit când am spus că te poți juca în piscină dacă ai chef.

De ce nu mi-a plăcut?

Băi, eu nu prea mă omor cu hipstericalele, cum obișnuiesc a alinta asemenea locuri. Îmi par locuri scumpe, fără nimic autentic și pline de pretenții nemeritate. Prefer oricând o petardă de loc din colțul străzii plină de localnici puși pe vorbă. Dar în general am învățat că nu e bine să judeci nici locuri și nici oameni până nu vezi cu ochii tăi. Până la urmă, dacă era de judecat, apăi mergeam la China House cu așteptări de milioane că doar pe unde citești de ei sunt numai review-uri din alea de zile mari.

Iar Roshini îmi spusese că arta stradală care a adus faima Penang-ului e susținută inclusiv de cei ce dețin China House. Acuma na, minte ea, mint și eu. Plus tot felul de evenimente prin care încearcă a sprijini diferiți artiști, de la actori la designeri de bijuterii la muzicieni. Mi se pare un scop cât se poate de nobil.

Păcat că scopul ăsta atâta de nobil nu s-a prea potrivit la gust cu prăjiturile. N-am mâncat decât una, ceva ce arăta de parcă urma să am parte de „death by chocolate”, cu alcool și stafide și ciocolată cât cuprinde. Doar că n-a prea fost așa. Toate review-urile alea cu „mergi la China House pentru prăjituri” îmi par exagerate, cred că mama dacă se agită nițel face treburi mai gustoase.

Na, poate n-am nimerit eu dulcele potrivit, dar am mâncat mai bun tot în Malaezia (în Kuala Lumpur, de fapt) și mi s-a părut și scump. Au trecut demult vremurile celea în care măsuram totul în „asta câte beri face?” dar o bere în centru era 12 ringgit, pe prăjitură tot atâta am dat și chiar mi-a priit mai bine berea.

Să mergi au ba?

Ce să zic, nu e nevoie să asculți ce povestesc eu aici, dacă ajungi pe acolo și ai plăceri la locuri hipsterești ori prăjituri, dă-i bătaite. Faptul că e un loc ce nu mi-a făcut o primă impresie bună ori gustoasă nu înseamnă că e musai de evitat. Posibil și eu m-aș mai găsi pe acolo într-o seară cu muzică live și poftă de vin.

Advertisements

Mega-recomandare: Restaurantul Tek Sen din Penang, Malaezia

În Penang am reușit a ajunge anul ăsta prin mai. Deși aveam planuri peste planuri, n-am ieșit din Georgetown, capitala insulei. De fapt n-am ieșit din centrul istoric al orașului, care face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO și care este protejat și conservat ca atare. Nici măcar un pas nu am făcut în afara zonei protejate și nici că-mi pare rău. Pur și simplu aveam acolo absolut tot ce-mi trebuie: clădiri vechi la care să casc gura, străzi și străduțe de bătut, bere de băut și mâncare de mâncat.

Văleu, și ce mâncare! Cea din Malaezia îmi pare cea mai faină încercată de mine până acum în Asia. Și spun asta după 4 ani de Thailanda, cu toată reputația excelentă pe care o are gastronomia thailandeză. Ca idee, mi-a luat vreun an să mă împac cu marea parte a bucătăriei thailandeze în timp ce în Malaezia a fost dragoste la prima îmbucătură, mai întâi în Kuala Lumpur anul trecut și apoi în Penang anul ăsta.

De altfel, Penang este considerat capitala culinară a Malaeziei, ba unii merg atât de departe încât îl numesc capitala mâncării stradale din întreaga Asie de Sud-Est.

Tot ca o gheretă ce vindea orez gătit pe stradă a început și chinezescul Tek Sen, în 1965. Între timp, a devenit un restaurant în toată regula, cu ore fixe de funcționare și cu mușterii din belșug. Acuma nu vă gândiți la nu știu ce restaurant de lux, privit din afară mai că nu-ți vine a intra, stai pe niște scaune de plastic și totul arată relativ vechi. Deși locul se pare că e destul de faimos și apare prin mai toate ghidurile orașului, eu nu auzisem de el până când Roshini nu m-a convocat la cină acolo. Iar când un localnic îți spune să mergi să mănânci undeva, apăi mergi!

După cum se știe, la pomul lăudat nu te duci cu sacul. Cu alte cuvinte, la birtul celebru mergi nițel mai sătul că nu se știe. Ei, aici nu e cazul. Roshini și-a tinut cuvântul de mâncăcioasă și, după ce am așteptat un pic la coadă, eram gata de ospăț. Da, e mai mereu coadă la intrare, uneori efectiv îți iau comanda în timp ce aștepți la coadă și până te așezi la masă e gata. Oricum servirea nu durează mult, mâncarea vine în vreo 15-20 de minute.

Dar ce-i mai important nu e că vine repede, ci că e absolut delicioasă. E genul de loc în care comanzi vreo sută de feluri și le împarți cu ai tăi comeseni, însă după ce-am gustat mai că-mi părea rău că trebuia să împart. Mai ales felul de mâncare pentru care e recunoscut restaurantul – porcul ăla dublu roasted (nu traduc în română că nu știu exact cum e gătit, să nu zic prostii). De fapt este „double roasted pork with chili padi”, însă noi am luat varianta simplă,fără chili padi. Pur și simplu se topea în gură și-mi venea să comand un porc întreg gătit astfel.

Și tofu! Să fie clar, eu în viața mea nu am mâncat tofu. Aveam mereu senzația că mănânc plastic, singurul mod în care mai gustam un pic era în supa miso. E, dar aici nu mă puteam sătura de tofu! Ori modul cum a fost prăjit ori combinația aia cu niscai carne și legume, nu-mi dau seama ce a fost exact, tot ce știu e că nu a mai rămas nimic în farfurie.

Am mai comandat și niște pui cu ghimbir și ceapă verde – și ăla foarte bun, iar Roshini s-a ocupat de felul făcut exclusiv din legume, nu mai știu exact ce era că nu am dat foarte mare atenție (deși am gustat și era yum), fiind prea ocupată cu porcul cela lipicios și tofu cela extra-delicios.

Celebrul porc, în spate di tăt

Multe dintre felurile din meniu vin pe mărimi, ca tricourile: poți comanda o porție mică, medie sau mare. Prețurile se învârt undeva la 14-16 ringgit (1 RM/MYR = 0.2 EUR azi) pentru o porție medie. Excepție fac fructele de mare, unde prețul nu e trecut și trebuie să întrebi înainte pentru că e stabilit în funcție de „prețul pieței”.

Atenție,

restaurantul nu este deschis toată ziua, deschid doar pentru prânz și cină. Pagina lor de Facebook spune că poți mânca la ei de la 12 la 3 și de la 6 la 9, dar Roshini spunea ceva de 1:30 – 3 și 5:30 – 7. Poți suna să întrebi și să rezervi dinainte.

Oricum ar fi, restaurantul ăsta NU trebuie ratat în Penang, e genul de loc unde faima este binemeritată. Și serios, porcul cela trebuie încercat. Porție mare neapărat!