Tag Archives: Pe unde am fost

Hiroshima – cum ajungi plus câte ceva despre transportul în comun

Oricât de insensibil ar părea, cam am o fascinație pentru locurile implicate în tot felul de conflicte, mai mult mai mai puțin armate. De aceea am dat fuga la DMZ în Coreea de Sud ori la Killing Fields în Phnom Penh. Tot de aceea primul lucru la care m-am gândit când am luat biletul de Japonia a fost Hiroshima sau Nagasaki sau ambele.

Într-un final am ajuns doar în Hiroshima pentru o day trip din Tokyo și orice om cu un dram de minte ar spune că e o excursie de-o zi al dracului de lungă. Până la urmă vorbim de o distanță de vreo 800 de kilometri. Și cum să parcurgi mai bine 800 de kilometri, când nu ai la dispoziție decât o zi întreagă și o noapte? Zburând, evident.

Numai că eu nu-s chiar cel mai mare fan de soluții eficiente și-am mai povestit aici cum prefer de multe ori călătoria în locul destinației. Așa că, după ce m-am gândit preț de vreo 20 de secunde am decis așa: plec cu autobuzul de noapte, mai văd câte ceva, și la întors mă dau cu shinkansen-ul. A fost mai scump decât cu avionul? A fost. A durat mai mult? A durat. A meritat? Hell, yeah!

Autobuzul de noapte

Am ales ruta operată de Willer Express și biletul a fost cumpărat online de pe japanbuslines.com. Am plătit 8500 yen, dar asta pentru că am bifat opțiunea de a plăti un pic mai mult și a mă asigura că nu va sta nimeni pe scaunul de lângă mine. Nu, nu pentru că-s grasă, deși sunt, ci pentru că era drum lung și voiam a sta neînghesuită. Sinceră să fiu, cei 1000 yen plătiți suplimentar nu au prea meritat pentru că am fost vreo 5 oameni în tot autobuzul.

Din Tokyo autobuzul pleacă din stația Shinjuku la 8 seara, iar în Hiroshima se poate coborî ori la Universitatea Hiroshima ori la stația de bus, care e lângă stația de tren. În Hiroshima ajunge aproape de 9 dimineața și da, se ajunge la timp. Să mai spun că autobuzul e foarte comod și curat, totul e foarte sigur, sunt doi șoferi și drumurile îs line?

Eu am dormit de-am rupt, dar eu dorm cam în orice condiții. Șoc și groază la trezire însă: la intrare în Hiroshima un camion militar și niscai tancuri au trecut pe lângă noi și nu e chiar ce vrea să vadă turistul cu ochii încă lipiți de somn.

Una peste alta, n-am a mă plânge, a fost ok și am ajuns la destinație odihnită.

 

Shinkansen-ul Nozomi

Hai că numai când mă gândesc la bullet train-ul japonez mă entuziasmez iar. Am o chestie cu trenurile, așa m-am agitat și când m-am dat cu TGV-ul de la Milano la Paris și nici nu vreau să mă gândesc la Trans-Siberianul de-l am în bucket list.

Știu, puteam alege a merge cu shinkansen pe o rută mai scurtă și, deci, mai ieftină. Ori puteam cumpăra un JR Pass, doar că nu mi s-a părut că merită. Asta era singura excursie cu trenul ce urma să o fac, nu stăteam suficient în Japonia pentru a mă plimba mai mult și oricum JR Pass nu este acceptat pe ruta directă, trebuia să schimb.

Așa că am scos vreo 19000 yen din buzunar pentru trenul direct Hiroshima – Tokyo. Ca să nu vă mai deranjați a căuta voi, asta înseamnă cam 140 euro la clasa a doua. Scump, Măria Ta! Toată experiența cu shinkansen nu a avut nevoie de interacțiunea cu niciun funcționar în sensul că biletul e simplu de cumpărat de la automat, iar intrarea se face lejer, tot de unul singur. Ce e și mai fain e că știi foarte bine unde să te așezi: pe peron sunt semne cu numărul vagonului așa că aștepți la coadă acolo, nu te plimbi apoi ca bezmeticul prin toate vagoanele căutându-ți locul.

Trenul se numește Nozomi (care poate însemna „speranță” sau  „vis” sau „dorință”) și până în Tokyo face cam patru ore. Evident, iară am dormit. Dar da, a fost mișto.

 

Cu autobuzul prin Hiroshima

De mers cu transportul în comun prin oraș am mers doar de două ori: de la gară la hotel și a doua zi în sens opus. Așa că nu merita niciun fel de card de transport ori tourist pass.

Ca toate chestiile prin Japonia, mersul cu autobuzul e atâta de simplu încât la început te doare capul de cât de complicat îți pare. De urcat se urcă doar pe ușa din mijloc. La urcare e un aparat de unde iei un bilet. Pe bilet e inscripționat numărul stației. Acuma, cu numărul cela în mână și-n minte, te uiți la tabela electronică de lângă șofer și vezi cât ai de plată. De plătit plătești la coborâre, e o cutie lângă șofer. Trebuie să ai fix ori dacă plătești rotunjit nu primești rest. Cobori doar pe ușa din față. Eu eram un fel de vițel la poarta nouă, dar oamenii au fost foarte, foarte amabili, chiar dacă nu vorbeau cine știe ce engleză. Ba șoferul m-a și anunțat când trebuia să cobor.

 

Ce-i drept, mi-ar fi plăcut să încerc și Hiroden-ul, care este de fapt tramvaiul local, primul mijloc de transport pus în funcțiune după bomba atomică. De fapt încă mai au vreo două vagoane bombardate care funcționează și merg bine mersi de colo-colo prin oraș.

Cum însă mi-am petrecut ziua la Castelul Hiroshima și la Memorial Park împreună cu muzeul aferent…am mers doar pe jos. Nu, n-am ajuns la Miyajima, unde se află torii îngropat, poate altă dată. Chiar nu mai aveam o zi la dispoziție și nici nu voiam doar a bifa la obiective, așa că am preferat să văd puțin și bine. Și să iau un pic pulsul orașului într-un birt local, cu o okonomiyaki și Asahi în față, evident.

Advertisements

China House, probabil cel mai hipster loc din Penang

Bine, nu știu dacă e chiar cel mai hipster că n-am avut timp a cerceta, de acolo și „probabil”, să nu mă acuze lumea că mănânc rahat vorbesc aiurea. Sinceră să fiu, am mers acolo pentru prăjituri. Ca orice domniță rotofeie, îs mare amatoare de dulciuri (well, d-ale gurii în general), iar vitrina din China House arată ca un paradis și mai multe nu.

Ce este China House?

Întrebarea ar fi „ce nu este China House?” pentru că găsești acolo de toate: cafenea, restaurant, grădină în aer liber cu o piscină mică unde ai voie a te bălăci, muzică live, teatru, magazin, un bar unde cei single pot să mingle, bibliotecă, fețe de masă sub formă de coli albe de hârtie pe care poți desena (creioanele de ceară sunt din partea casei).

Ce e interesant e că e un loc mai mult lung decât lat, poți intra ori prin Baker Street ori prin Victoria Street, și niciuna dintre aceste intrări nu e „prin spate”. De fapt dintr-o parte în alta, pe lungime, China House se întinde de-a lungul a trei clădiri istorice din Georgetown și, pe măsură ce înaintezi intri într-un alt spațiu: mergi din bar în grădină în restaurant și tot așa. Grădina în aer liber e concepută a uni toate conceptele astea și nu am glumit când am spus că te poți juca în piscină dacă ai chef.

De ce nu mi-a plăcut?

Băi, eu nu prea mă omor cu hipstericalele, cum obișnuiesc a alinta asemenea locuri. Îmi par locuri scumpe, fără nimic autentic și pline de pretenții nemeritate. Prefer oricând o petardă de loc din colțul străzii plină de localnici puși pe vorbă. Dar în general am învățat că nu e bine să judeci nici locuri și nici oameni până nu vezi cu ochii tăi. Până la urmă, dacă era de judecat, apăi mergeam la China House cu așteptări de milioane că doar pe unde citești de ei sunt numai review-uri din alea de zile mari.

Iar Roshini îmi spusese că arta stradală care a adus faima Penang-ului e susținută inclusiv de cei ce dețin China House. Acuma na, minte ea, mint și eu. Plus tot felul de evenimente prin care încearcă a sprijini diferiți artiști, de la actori la designeri de bijuterii la muzicieni. Mi se pare un scop cât se poate de nobil.

Păcat că scopul ăsta atâta de nobil nu s-a prea potrivit la gust cu prăjiturile. N-am mâncat decât una, ceva ce arăta de parcă urma să am parte de „death by chocolate”, cu alcool și stafide și ciocolată cât cuprinde. Doar că n-a prea fost așa. Toate review-urile alea cu „mergi la China House pentru prăjituri” îmi par exagerate, cred că mama dacă se agită nițel face treburi mai gustoase.

Na, poate n-am nimerit eu dulcele potrivit, dar am mâncat mai bun tot în Malaezia (în Kuala Lumpur, de fapt) și mi s-a părut și scump. Au trecut demult vremurile celea în care măsuram totul în „asta câte beri face?” dar o bere în centru era 12 ringgit, pe prăjitură tot atâta am dat și chiar mi-a priit mai bine berea.

Să mergi au ba?

Ce să zic, nu e nevoie să asculți ce povestesc eu aici, dacă ajungi pe acolo și ai plăceri la locuri hipsterești ori prăjituri, dă-i bătaite. Faptul că e un loc ce nu mi-a făcut o primă impresie bună ori gustoasă nu înseamnă că e musai de evitat. Posibil și eu m-aș mai găsi pe acolo într-o seară cu muzică live și poftă de vin.

Hong Kong: ruta pitorească spre Victoria Peak

Recunosc, sunt genul ăla de om enervant pentru care călătoria face uneori mai mult decât destinația. De aceea îs super fan road trips, de aceea acum niscai ani mi-am luat un permis InterRail, deși chiar și atunci erau biletele convenabile pentru Paris, Madrid sau Barcelona și clar aș fi câștigat timp să zbor. Din același motiv caut tot felul de modalități dubioase pentru a ajunge în anumite locuri: aș da, spre exemplu, o tură până în Singapore cu trenul via Malaezia. Și, tot de aia, Laos Loop a fost cam cea mai tare chestie pe care am făcut-o în ultima vreme.

Chiar și când „miza” nu e foarte importantă, iar călătoria deloc lungă, tot caut modalități mai interesante de a ajunge undeva. Bunăoară, când am fost în Hong Kong și vremea mi-a permis a vizita The Peak (am fost în februarie și dacă nu a plouat, atunci a fost înnorat), am căutat cea mai pitorească rută de acolo de unde mă aflam – din Tsim Sha Tsui adică.

Mai întâi ce e The Peak…

Păi, e cam cel mai înalt munte de pe insula Hong Kong (atenție, nu din întreaga Regiune Administrativă Specială Hong Kong, ci doar de pe insulă), deși la 552 de metri e mai degrabă un deal așa. Oficial i se spune Victoria Peak sau Mount Austin, dar e alintat de localnici și recunoscut de turiști ca The Peak.
Este, totodată, și unul dintre cele mai scumpe locuri de pe Terra pentru a cumpăra o casă – pe Barker Road, în buricul zonei, o proprietate a fost vândută în 2014 pentru vreo 130k $/mp – da, știu, și eu era cât p-aci să fac stop pe chept când am auzit așa treabă.

Turiștilor le place The Peak pentru că oferă vederi panoramice către Victoria Harbour și Central District, chiar dacă vârful-vârf este inaccesibil publicului, ocupat fiind de o stație de telecomunicații. Cel mai apropiat loc de pisc accesibil turistului de rând este Victoria Peak Garden, aflată în fosta casă de vară a guvernatorului Hong Kong.

Că tot veni vorba de guvernator, Mount Austin a fost foarte atractiv pentru coloniști în general din pricina climei – mult mai răcoare decât în restul insulei. De fapt, până după cel de-al doilea răboi mondial, rezidenților chinezi le era interzis a avea locuințe pe munte, zona fiind rezervată doar albilor. Cel mai probabil singurul mod prin care chinezii puteau ajunge acolo era cărând lectica în care se afla vreun mare mahăr colonist. Pentru că ăsta era modul de transport spre și dinspre munte până în 1888, când s-a deschis funicularul – ultra cunoscutul Peak Tram.

…și cum ajungi acolo

De ajuns e ușor, se ia MTR pâna la stația Central (ieșirea J2) și apoi vreo 10 minute de mers pe jos până la funicular. 10 minute dacă nu te apuci a căsca gura pe drum, în special pe la Catedrala St. John. Un bilet dus-întors cu Peak Tram costă sub 5 euro, dar poți opta pentru Peak Tram Sky Pass, care costă dublu, dar care include și intrarea la The Sky Terrace 428 – cea mai înaltă locație cu panoramă de 360 de grade asupra Hong Kong-ului și care ar trebui să arate demențial noaptea.

The Sky Terrace se află în aceeași clădire cu stația de funicular, clădire care e de fapt un fel de mall în toată regula unde turiștii pot lua masa ori merge la cumpărături în vârf de…deal. Atâta puhoi de turiști a dus la construirea unei alte clădiri peste drum – The Peak Galleria, care e tot ca un mall cu restaurante și magazine, doar că au o platformă cu vedere asupra orașului cu acces gratuit.

Drumul cu funicularul nu m-a lăsat cu gura căscată. Da, unghiul la care urci și/sau cobori (eu doar am coborât) pare imposibil și priveliștea e impresionantă pe alocuri, însă nu e ceva de trecut în bucket list și este extraordinar de aglomerat. De asemenea, dacă alegi să urci folosind The Peak Tram, ai grijă să stai în partea dreaptă cum te uiți spre deal, e partea cu cel mai fain peisaj. Aia dacă apuci, e atât de aglomerat încât adesea e o chestiune de a ajunge să urci, nu de a-ți alege locul.

Not the real deal, e doar expus

Cum am ajuns eu la Victoria Peak

Așa cum am mai spus, în Hong Kong am stat în Kowloon, în Tsim Sha Tsui (TST) mai exact. Deși zona e plină de indieni care te abordează a cumpăra un ceas, dacă ești bărbat, ori a cumpăra o geantă ori a merge la o cafea, dacă ești femeie, este de fapt foarte sigură, inclusiv noaptea. Am ales a sta aici din diferite motive: muzee (da, cam atâta de plictisitoare sunt), mâncare bună, cafenele, Centrul Cultural Hong Kong, Knutsford Terrace și, nu în ultimul rând, am găsit un hotel la preț decent unde camera era ceva mai mare decât o cutie cu pantofi. Și se știe, asta e greu de găsit în Hong Kong.

Central Pier. În stânga muzeul maritim, am auzit că e chiar interesant, n-am ajuns

Așadar, în ziua în care plănuisem a porni spre Macau, am deschis ochii dimineața și am văzut soare. Clar, era ziua The Peak! Așa că am purces spre terminalul Star Ferry. Da, ruta pitorească spre Victoria Peak începe traversând portul Victoria cu feribotul către Central Pier. Ce faci dacă nu stai în TST? Apăi iei MTR până în Tsim Sha Tsui și apoi feribotul. Glumesc, evident, deși eu probabil aș face-o doar așa, să fie drumul mai aventură decât aventura în sine.

La bordul feribotului

Călătoria cu feribotul nu durează mult, vreo 20 de minute și partea și mai faină e că de la Central Pier e un autobuz care merge direct către Victoria Peak: autobuzul cu numărul 15. Nu 15C, ăla te duce doar până la funicular, dar 15, care are ultima stație chiar în parcare la The Peak Galleria. E, mie mi-a plăcut mai mult cu busul decât cu funicularul: vezi și o bună parte din oraș, vezi și un pic din zona aia unde-i așa de scump a cumpăra pământ. Și chiar a fost mai aventură decât aventura: oricât de imposibil ar părea unghiul trasat de funicular în mișcare, nu se compară cu adrenalina din double-decker, stând la etaj și cu șoferul iute de volan pe drumul îngust de munte. Am avut niscai momente în care aveam senzația că autobuzul se înclină periculos, iar uneori se mai și hârșâiau de fereastră crengi crescute prea mult din copacii de pe margine. Ce-i drept, eu nu prea sunt obișnuită cu double-deckers și nici nu prea sunt prietenă cu drumurile de munte.

Se stă la coadă la autobuz
No. 15

 

 

 

 

 

 

Evident, tot traseul ăsta cât se poate de pitoresc vine și cu un cost adițional: timp. Autobuzului cu numărul 15 îi ia cam 40 de minute de la Central Pier la Victoria Peak, asta dacă nu e cine știe ce trafic. La care mai adaugi și feribotul de dinainte vreo 20 de minute…nu e o alegere înțeleaptă dacă ești în criză de timp. Pe de altă parte, nu-i plin de turiști grăbiți și vezi cât mai mult din Hong Kong.

 

The Peak – on the other side

L-am lăsat să plece, era prea aglomerat
Mesaj pentru chinezii din mainland China