Nervi II. Sau cum să supraviețuiești funcționarilor publici în Asia de Sud-Est

Să fie clar, când spun Asia de Sud-Est, nu mă refer la țări gen Singapore, unde-s mai occidentali ca occidentalii când vine vorba de reguli și respectarea lor. Zic de țări precum Cambodgia, Thailanda, Laos.

Mi-a venit a scrie despre asta după ce aseară am avut parte de-o experiență neplăcută cu o doamnă de la imigrări evident enervată de faptul că trebuie să lucreze la ora două noaptea. Admit, în general evit femeile care lucrează în poziții de genul în Asia. Dacă am de ales între un funcționar femeie și unul bărbat în Asia, apăi merg la bărbat. Iar dacă ești bărbat, ai face bine să mergi la o femeie. O fi greșit, neprofesionist și cum o mai fi, ba o fi chiar și neconform cu realitatea, însă experiența mea după trei ani de Thailanda spune că mai bine tratezi cu sexul opus.

Aseară, venind din Japonia, era o coadă atât de mare încât nu puteam vedea nimic și m-am așezat la întâmplare. Și, surpriză-surpriză, era o doamnă care s-a uitat prin pașaport după care zice: „no stamp”. De refuzat intrarea nu se punea problema, viza îmi expiră pe 7 septembrie, așa că am încercat să înțeleg la ce se referea. De fapt voia să spună că nu are unde a-mi aplica ștampila pentru  că am pașaportul plin. Ceea ce e și adevărat și fals. Pașaportul e într-adevăr plin în sensul că nu mai am pagini libere, dar e loc destul de ștampile pe ici-pe colo. Îi arăt un asemenea loc, dă vehement din cap că „no, big stamp”. Măi să fie, s-ar suprapune cu altă ștampilă într-un colț și serios că am cel puțin vreo 5-6 ștampile care se suprapun astfel.

Acuma, cu moștenirea românească, primul instinct e să începi pizduiala. Și, văleu, mă pricep la puține lucruri, dar hateritul chiar e unul dintre ele! Era două noaptea, eu obosită ruptă, stat o oră la coadă, mai aveam o oră de făcut până acasă, iar la 7 jumate dimineața trebuia să fiu în picioare. Și fix asta-mi mai lipsea, o vită pe tocuri căreia nu-i dă ștampila la milimetru!

Dar nu, nu e o idee bună în Thailanda. Pentru că oricât de incompetent și enervant ar fi funcționarul public, nu ridici tonul și nu încerci să-l faci să înțeleagă că e prost. A fi politicos și a nu-l face pe celălalt să „lose face” îs chestii de bază în kitul de supraviețuire thailandez. Singura armă pe care o ai e privirea. Serios, trebuie exersat îndelung până-ți iese: o privire din aia fixă, care explică în câte moduri poți ucide, dar însoțită de o voce cât se poate de calmă și politicoasă. Țipatul ori reclamația nu rezolvă nimic, devine o chestiune de orgoliu și, deși în final obții ce trebuia obținut inițial, te plimbă cât vor ei și-ți pun oricâte bețe în roate pot. Pentru că asta e satisfacția oamenilor mici: să se simtă puternici și să te frece cum vor ei doar pentru că sunt cei care-și pun ștampila sau semnătura pe o hârtie. Pentru că existența lor e atât de mizerabilă încât răzbunarea lor cea mare e să te facă pe tine să pierzi timp și un neuron-doi. Așa complex al funcționarului public e observabil prin cam toate țările birocrato-corupto-sărace, de la România la Thailanda.

 

Așadar, purcezi la drum cu răbdare, calm, politicos și rece ca-n Luceafărul lu’ Eminescu.  Formulezi cererea clar, iar dacă poți adăuga și-un zâmbet din ăla care aruncă săbii de samurai, cu atât mai bine. Eu am rezolvat în cinci minute, supervizorul domniței mi-a pus ștampila pe pașaport fără a se plânge că o are prea mare. Ștampila adică.

Iote unde se suprapun ștampilele. Și dacă făcea un mic efort nu se suprapuneau deloc.

Advertisements

Nervi

Na, că m-am activat! Și nu, nu pentru că e cu uter și vagin, ci pentru că m-am enervat. M-au enervat ăștia cu marșul lor pro-viață. De fapt nici ăia nu m-au enervat așa de chestie, doar pentru c-au mărșăluit, ci, mai ales, m-a enervat să văd multe, foarte multe, prea multe fețe de oameni de vârsta bunicilor și a părinților. Adică pe gagicile alea tinere le înțeleg, îs doar proaste. Dar nu înțeleg cum ies în stradă femei care atunci când erau de vârsta mea mergeau pe la babe sau se scobeau cu andrele și se rugau să prindă ziua de mâine. Ori bărbați care nu știau dacă peste o săptămână vor mai avea neveste au ba.

Cum, prin ce minune poți susține ceva ce aproape te-a ucis acum câteva decenii? Sau care aproape ți-a ucis mama, bunica, fiica, prietena, colega ori soția? Pentru că da, e relevant faptul că femeile mureau înainte de ’89 făcând avorturi ilegale. Așa cum relevante sunt și amintirile din perioada comunistă care inundă Facebook-ul zilele astea. Sunt relevante pentru că sunt, de fapt, atât de recente, iar întreruperi de sarcină se vor face întotdeauna. Că e legal au ba, oamenii vor decide dacă vor sau nu să aibă un copil. Și dacă decid că nu, își vor risca viața și/sau libertatea să nu facă acel copil. Sau îl vor face și apoi abandona, iar orfelinatele noastre sunt așa mișto, raiul pe pământ.

 

S-a mărșăluit inclusiv în amărâtul ăla de orășel de pe lângă care mă trag, că d-acolo mi-a sărit țandăra inițial. Serios? Mergeți și vă plimbați pe alei cu popa-n frunte când voi nu aveți cu ce crește plozi pe care i-ați turnat de-a-n boulea. Marș pro-viață. Care viață? Nici măcar nu sunteți în stare să-i vaccinați, că așa zice dementa aia a lui Andi Moisescu. Și apoi îi lăsați așa, vaccinați sau nevaccinați, în grija bunicilor, cât voi mergeți la muncă în Spania sau Italia sau Anglia. Ăia aduși să susțină viața de prin satele vecine abia trăiesc de pe o zi pe alta și produc pe bandă rulantă viitori analfabeți în țară europeană de secol 21, copii care se vor culca flămânzi, nespălați și în frig în același secol 21. Copii care nu vor auzi o vorbă bună, care vor crește în urlete și miros de alcool și certuri legate de banii care niciodată nu ajung. Copii care vor crește să fie nu oameni, ci brute.

 

M-au mai enervat opinii ale unor oameni născuți cu mult după mine, cum că întreruperea de sarcină ar trebui urmată de ceva repecusiuni. Nu făcută așa, nepenalizat (de parcă avortul în sine nu ar fi o experiență suficient de traumatizantă). Că doar sunt enșpe mii de mijloace de contracepție în ziua de azi. M-am enervat, deși, cu toată sinceritatea, la 18 ani și eu gândeam că „trebuie să fii proastă să rămâi gravidă în ziua de azi”. Că așa e la tinerețe, totul e categoric. Nuanțele apar mai târziu, după ce mai trăiești un pic. Și după ce mai trăiești un pic descoperi că accidente se întâmplă. Că nu rămâi însărcinată doar pentru că ești proastă sau neinformată, ci pentru că lucruri pur și simplu se întâmplă, oricât de atentă ai fi.  Am tras vreo două sperieturi până acum, iar eu chiar nu glumesc când e vorba de protecție. Însă dacă ar fi fost mai mult de simple sperieturi, atunci as fi vrut să pot alege. Fără teamă de repecusiuni, fără teamă de dosar penal ori oprobiu public ( că nici a decide să fii mamă singură nu-i de colea în România noastră).

 

Să fie clar, nu abordez chestiunea din perspectiva „my body, my choice”, care mi se pare uber puerilă și total pe lângă subiect. A aduce pe lume un copil nu e o chestiune de alegere a ceea ce se întâmplă cu al tău corp. A fi părinte nu e o chestiune de 10 kilograme în plus, vergeturi și cearcăne. E o chestiune legată de a oferi demnitate, afecțiune, respect și timp unei persoane în devenire.

Și să fie la fel de clar, nu propovăduiesc avortul ca pe un mijloc de planificare familială, cum e folosit de multe persoane insuficient educate. Și sărace. Family planning-ul nu e ieftin și aici, dacă îi pasă, statul ar face bine să se implice, să informeze „prostimea” în primul rând, să ofere consiliere și mijloace de contracepție gratuite în al doilea rând. Ori să pună mâna să facă orfelinate decente, dacă i se pare mai ieftin așa.

Și, din nou, să fie clar, despre ce dau eu din gură aici e dreptul de a alege. Iar dreptul ăsta nu ar trebui pus în discuție de nimeni. Nici de stat, nici de țața Floarea, nici de popă.