Tag Archives: Malaezia

Curs de gătit în Kuala Lumpur cu LaZat Cooking – partea I, piața TTDI

Dacă încă nu e clar, laitmotivul poveștilor mele malaeziene e…mâncarea. Da, îmi place a mânca în general că doar nu-s grasă „de la glandă”, dar mâncarea din Malaezia e favorita mea din Asia de Sud-Est.

Îmi place foarte mult pentru că, spre deosebire de mâncarea thailandeză de exemplu, mâncarea din Malaezia este mai echilibrată ca gust și mult mai…eterogenă. Amestecul de etnici malay, chinezi și indieni a făcut ca și gastronomia să fie la fel de diversă, fiecare preluând de la fiecare ingrediente sau feluri întregi pe care le-au adaptat propriilor gusturi, dar și religiei. Bunăoară, musulmanii își fac tăiței în stil chinezesc cu sos de soia, dar nu adaugă porc.

Cum deja am reflex pavlovian de aud „Malaezia” și mă apucă salivatul, am zis că ar fi fain să fac ceva ce acasă evit pe cât posibil și anume să intru în bucătărie.

 

Am ales LaZat Cooking, dar era cât p-aci să nu fie ei, nu le funcționează siteul așa că deja mă gândeam a mă reorienta. În cele din urmă le-am trimis un mail, sunt foarte prompți în a răspunde, foarte amabili și deloc oficiali. În fiecare zi se gătește altceva pentru că da, cam atâta de diversă e gastronomia locală. Eu am optat pentru ziua de joi pentru că era Mamak Day.

Mamak este de fapt mâncarea specifică indienilor tamil din Malaezia și este halal adicătelea gătită în stil musulman. Este atâta de răspândită încât vizitatorii îi spun pur și simplu „mâncare malaeziană”. Ăsta este unul dintre motivele pentru care am ales ziua asta: mă dau în vânt după bucatele indiene, dară și după cele halal, iar mâncarea Mamak e favorita  mea în Malaezia.

La fel de interesantă suna și miercurea – Nyonya Day. Baba-Nyonya sau Peranakan mi se par super interesanți, sunt de fapt primii descendenți din imigranți chinezi și localnici malay. Legenda pe care am auzit-o e și ea destul de savuroasă. Pare-se că în vremuri de demult, când Malacca era un port căutat condus de un sultan, un comerciant chinez a văzut ce oportunitate economică e acolo așa că a mers înapoi la împăratul chinez și i-a spus că ar fi o idee bună să îi dea sultanului din Malacca una dintre fiicele lui de soție. Împăratul a fost de acord și a trimis în Malacca o prințesă însoțită de 500 de chinezoaice, toate în serviciul prințesei. Chinezoaicele s-au căsătorit cu localnici malay și așa au apărut Perankan. Evident, așa a apărut și o gastronomie unică. Dar asta e, data viitoare merg la Nyonya Day, am zis!

Piața TTDI

Acuma despre cursul propriu-zis. Să încep cu banii că buzunarul roade pe toată lumea la fel de tare precum stomacul: m-a costat 320 ringgit (vreo 66 de EUR conform cursului de azi), iar asta a inclus și transportul. Se poate mai ieftin, fără transport, dar asta înseamnă că trebuie să ajungi la piață la ora 8 dimineața și dacă ești turist nu știu în ce măsură ai chef de alergat și căutat piața cu noaptea-n  cap.

Pe mine m-au luat de la hotel la 7:30 dimineața. Iar cei ce mă cunosc în afara blogului știu că-s doar vreo două chestii care mă trezesc  cu noaptea-n cap: unul dintre ele e legat de plimbări, iar cel de-al doilea nu e de povestit aici că nu vrem să facem pe nimeni să roșească ori să se dezguste, după caz.

Transportul e dus-întors, te  iau de unde ești cazat și te aduc înapoi la finele zilei. În mod normal toată povestea ar trebui să dureze până în jurul orei 2, când mănânci de prânz ceea ce ai gătit. Numai că, așa cum am mai zis, nu-i nimic oficial în cazul LaZat Cooking. Ana, „proprietăreasa”, e foarte amuzantă, vorbăreață și nu ai nicio clipă senzația aia de grabă, că e un business și că au un program. Ana are grijă să te simți ca acasă (da, asta înseamnă și apă, ceai și cafea la discreție), dar și să ajungi rupt de oboseală înapoi la hotel, atâta de mult povestește. Eu am ajuns la 4 pentru că ne-am întins tare mult cu vorba și gătitul și n-am mai fost bună de nimic apoi, atâta de epuizată eram.

 

Dară până la gătit am dat fuguța la piața TTDI ori Taman Tun Dr. Ismail, una dintre cele mai mari piețe din Kuala Lumpur.  TTDI este o așa-numită „wet market”, adică genul de piață unde găsești produse perisabile cum ar fi carne proaspătă și legume la fel de proaspete. Asta în opoziție cu „dry market”, de unde poți cumpăra haine și electronice. Serios că nu știu cum îi zice la „wet market” în română și zău că nu-mi vine a-i spune „piața umedă”. Unul dintre  motive fiind că nu era deloc umedă, ba chiar curățică pentru o piață și mai ales pentru o piață din Asia.

TTDI are 3 etaje și e un exemplu de cum ar trebui să funcționeze corectitudinea politică în practică: e câte ceva pentru oricine, fie că e musulman sau vegetarian. Carnea de porc se află la etajul cel mai de jos, dacă ești musulman nici n-o miroși și nici n-o vezi. Dacă ești vegetarian nu ești obligat a vedea pui sau vită, e o altă intrare care e aproape de secțiunea de fructe, legume și condimente. „Este o piață organizată din dorința de a nu jigni pe nimeni” – cam așa s-a exprimat ghidul nostru.

La ultimul etaj e mâncare gătită. Acolo am făcut prima oprire pentru a lua micul dejun, doar pe stomacul gol nimeni nu e fericit. Puteai alege orice, micul dejun e inclus în prețul cursului. Evident, am mâncat tradiționalul nasi lemak alături de la fel de tradiționalul ceai negru cu lapte condensat.

După micul dejun am purces la explorat. Nu e plimbare de shopping,  e mai degrabă un tur introductiv în bucătăria malaeziană. Am mers la diferite tarabe și ni s-au arătat legume și condimente pe care localnicii le folosesc la gătit. De la frunze și flori de pandan la frunze de curry. Am învățat că pentru chestii la foc iute în tigaie folosești ardei iute uscat, nu proaspăt, și că în Malaezia când spui „ceapă” apăi e ceapă roșie, nu galbenă. Am mai învățat și cum deosebești zahărul de palmier pur de cel îndoit, cum faci diferența dintre creveții de apă dulce și cei de apă sărată, dară și cum afli dacă peștele e proaspăt au ba – și le-am uitat pe toate până azi, când scriu articolul.

N-am uitat, totuși, faptul că echilibrul și substituția îs elemente importante într-ale gătitului în Malaezia: în același fel de mâncare oamenii pun și tamarind pentru gustul acru și chili pentru iuțeală și lapte de cocos.

 

Cea mai faină tejghea de-am vizitat-o în piață e cea a doamnei care face tot felul de paste și amestecuri de condimente cu chili și curry. Să-i spunem doamna Liza. E ușor să te lași păcălit de faptul că e o simplă tarabă din piață, dar de fapt doamna Liza are ditamai firma. Pe lângă toate astea este și foarte amabilă, foarte zâmbitoare și evident obișnuită cu turiștii. Taraba se cheamă Liza Chili Rempah-Rempah. În limba malay „rempah” înseamnă „mirodenie”, dar în practică „rempah” se referă la o pastă făcută din mirodenii, menită a da un gust intens mâncării.  Celebra „shrimp paste” este un exemplu de rempah.

Cu vizita la doamna Liza s-a încheiat mini-turul nostru prin piață și închei și eu tot cu asta că m-am întins prea mult. Va urma o parte a doua, despre ce-am gătit și mâncat cu Ana și LaZat Cooking.

Advertisements

City break Kuala Lumpur

Îs cam cu dor de ducă. Așa că m-am uitat pe la zboruri și a ieșit Kuala Lumpur. Cam plouă, dar mâncarea tot bună trebuie să fie.

În KL am mai fost și am și ceva poveste legată de prima mea vizită acolo: în prima zi mi-am pierdut portofelul. Și nu așa, ci cu tot cu card, am rămas în curul gol cu ce mărunțiș aveam prin buzunare. Numai că m-am ambiționat: adică ce, un portofel pierdut îmi strică vacanța? Nu și nu!

Așa că am vorbit cu Paulică și săracul a stat să caute ceva bancă deschisă (era Songkran, anul nou buddhist în Thailanda) și mi-a trimis bani, să nu rămâie Cristina fără de mini-vacanță.

Ce planuri am de data asta? Apăi cam ce e de bifat turistic am cam bifat data trecută, dar nu mă deranjează să o fac din nou, mai în amănunt, mai ales că nu mai am poze decât de la Batu Caves – nu întreba de ce. M-am uitat un pic pe net și primăria oferă niște walking tours cu ghid așa că posibil fac asta, dacă apuc a mă trezi așa devreme. Un pic de natură pe la Lake Gardens. Oleacă de cultură la Muzeul de Artă Islamică pe care nu-l pot recomanda îndeajuns.

Apoi…m-am înscris la un curs de gătit mâncare de Malaezia. Și curs de gătit ori fără curs de gătit plănuiesc a mânca. Mult.  Că mie mâncarea aia îmi pare cea mai bună (pare rău, Thailanda).

Mega-recomandare: Restaurantul Tek Sen din Penang, Malaezia

În Penang am reușit a ajunge anul ăsta prin mai. Deși aveam planuri peste planuri, n-am ieșit din Georgetown, capitala insulei. De fapt n-am ieșit din centrul istoric al orașului, care face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO și care este protejat și conservat ca atare. Nici măcar un pas nu am făcut în afara zonei protejate și nici că-mi pare rău. Pur și simplu aveam acolo absolut tot ce-mi trebuie: clădiri vechi la care să casc gura, străzi și străduțe de bătut, bere de băut și mâncare de mâncat.

Văleu, și ce mâncare! Cea din Malaezia îmi pare cea mai faină încercată de mine până acum în Asia. Și spun asta după 4 ani de Thailanda, cu toată reputația excelentă pe care o are gastronomia thailandeză. Ca idee, mi-a luat vreun an să mă împac cu marea parte a bucătăriei thailandeze în timp ce în Malaezia a fost dragoste la prima îmbucătură, mai întâi în Kuala Lumpur anul trecut și apoi în Penang anul ăsta.

De altfel, Penang este considerat capitala culinară a Malaeziei, ba unii merg atât de departe încât îl numesc capitala mâncării stradale din întreaga Asie de Sud-Est.

Tot ca o gheretă ce vindea orez gătit pe stradă a început și chinezescul Tek Sen, în 1965. Între timp, a devenit un restaurant în toată regula, cu ore fixe de funcționare și cu mușterii din belșug. Acuma nu vă gândiți la nu știu ce restaurant de lux, privit din afară mai că nu-ți vine a intra, stai pe niște scaune de plastic și totul arată relativ vechi. Deși locul se pare că e destul de faimos și apare prin mai toate ghidurile orașului, eu nu auzisem de el până când Roshini nu m-a convocat la cină acolo. Iar când un localnic îți spune să mergi să mănânci undeva, apăi mergi!

După cum se știe, la pomul lăudat nu te duci cu sacul. Cu alte cuvinte, la birtul celebru mergi nițel mai sătul că nu se știe. Ei, aici nu e cazul. Roshini și-a tinut cuvântul de mâncăcioasă și, după ce am așteptat un pic la coadă, eram gata de ospăț. Da, e mai mereu coadă la intrare, uneori efectiv îți iau comanda în timp ce aștepți la coadă și până te așezi la masă e gata. Oricum servirea nu durează mult, mâncarea vine în vreo 15-20 de minute.

Dar ce-i mai important nu e că vine repede, ci că e absolut delicioasă. E genul de loc în care comanzi vreo sută de feluri și le împarți cu ai tăi comeseni, însă după ce-am gustat mai că-mi părea rău că trebuia să împart. Mai ales felul de mâncare pentru care e recunoscut restaurantul – porcul ăla dublu roasted (nu traduc în română că nu știu exact cum e gătit, să nu zic prostii). De fapt este „double roasted pork with chili padi”, însă noi am luat varianta simplă,fără chili padi. Pur și simplu se topea în gură și-mi venea să comand un porc întreg gătit astfel.

Și tofu! Să fie clar, eu în viața mea nu am mâncat tofu. Aveam mereu senzația că mănânc plastic, singurul mod în care mai gustam un pic era în supa miso. E, dar aici nu mă puteam sătura de tofu! Ori modul cum a fost prăjit ori combinația aia cu niscai carne și legume, nu-mi dau seama ce a fost exact, tot ce știu e că nu a mai rămas nimic în farfurie.

Am mai comandat și niște pui cu ghimbir și ceapă verde – și ăla foarte bun, iar Roshini s-a ocupat de felul făcut exclusiv din legume, nu mai știu exact ce era că nu am dat foarte mare atenție (deși am gustat și era yum), fiind prea ocupată cu porcul cela lipicios și tofu cela extra-delicios.

Celebrul porc, în spate di tăt

Multe dintre felurile din meniu vin pe mărimi, ca tricourile: poți comanda o porție mică, medie sau mare. Prețurile se învârt undeva la 14-16 ringgit (1 RM/MYR = 0.2 EUR azi) pentru o porție medie. Excepție fac fructele de mare, unde prețul nu e trecut și trebuie să întrebi înainte pentru că e stabilit în funcție de „prețul pieței”.

Atenție,

restaurantul nu este deschis toată ziua, deschid doar pentru prânz și cină. Pagina lor de Facebook spune că poți mânca la ei de la 12 la 3 și de la 6 la 9, dar Roshini spunea ceva de 1:30 – 3 și 5:30 – 7. Poți suna să întrebi și să rezervi dinainte.

Oricum ar fi, restaurantul ăsta NU trebuie ratat în Penang, e genul de loc unde faima este binemeritată. Și serios, porcul cela trebuie încercat. Porție mare neapărat!