Cum am supraviețuit (aproape) fără internet

De vreo săptămână jumate – două, stau fără interneți. Nu știu ce discuții între furnizor și clădirea în care locuiesc. Că internetul mi-a devenit indispensabil am descoperit acum câteva luni: eram în Macau și mi-am dat seama că SIM-ul de-l luasem în Hong Kong nu va funcționa în Macau și aproape am avut un atac de panică. Nu înțelegeam CUM mă voi descurca fără Google Maps, CUM să știu a ajunge la hotel și pe unde mai voiam eu a merge fără interneți, CUM să știu ce chestii faine îs de făcut în zonă fără să citesc pe net? Cam atâta de gravă îi dependența, da. Că obișnuiam să bat străzile de prin Milano sau Madrid cu harta clasică în brațe am uitat. Evident, se întâmpla demult tare, pe vremea când roamingul costa o mână și-un picior.

Acuma, să nu mint, toată perioada asta am avut internet pe telefon, deci n-am trăit chiar ca-n codru: mai știam și ce se întâmplă prin lume, apucam a vorbi cu prietenii plus verificatul poștei electronice, citit bloguri și alte asemenea. Ce n-am mai făcut? Păi, în principiu, n-am mai pierdut timp. Bine, nici n-am mai scris pe aici, dar nu pot spune că m-am omorât cu scrisul de când am purces la bloaga asta nouă.

Ca să fie clar cam cât de mult timp pierd: pe la finele lui iulie vorbeam cu o prietenă despre Downton Abbey. Văzusem acum ceva vreme două episoade și-mi plăcuse, dar m-am luat cu altele și am uitat de el. O lună mai târziu, la finele lui august, prietena mea îmi povestea de nu știu ce episod din sezonul trei. Eu deja terminasem serialul de vreo săptămână. Tot. Șase (6) sezoane a câte nouă episoade fiecare, cam o oră episodul. În aproximativ trei săptămâni. Rezultă că vedeam cam două episoade și jumătate pe zi. Asta pe lângă obișnuitul navigat din site inutil în site inutil și alte activități cât se poate de cronofage.

 

Așadar, ce-am făcut când m-am văzut cu atâta timp la dispoziție? Păi după ce am înjurat o zi și m-am uitat pe pereți a doua zi, am făcut așa:

Am dormit. Nu haotic, cum dorm de obicei, cu trezit când la 8, când la prânz, în funcție de ora culcării. Ci culcat în jur de 11 și trezit fără ceas pe la 6 jumate. N-am mai avut așa program de…de fapt stai așa că nici nu mai știu de când.

Am mers la sală. Că doar trebuia să-mi fac poftă de somn, dacă n-am internet să stau toată noaptea cu ochii-n tenis sau în seriale proaste mai greu să fiu obosită. Și s-a nimerit tocmai bine că în octombrie merg în România și îs io acuma o hipopotamă, dară după o lună acasă mă întorc triplă-hipopotamă. Orice kilogram în minus acum înseamnă o sarma în plus atunci. Yay!

Am povestit cu prietenii. Da, vorbit pe bune. Nu așa, un „ce mai faci”, ci povestit serios. Cu detalii, impresii și concluzii.

N-am mai mâncat prostii. Dacă mănânc acasă, apăi clar o fac în fața calculatorului. Cum îmi aminteam că n-am interneți, cum îmi pierea pofta de mâncare, mă schimbam și mergeam la sală în loc de cină.

Am stat mai mult p-afară. Adicătelea în loc să stau acilea cu ochii-n laptop visând la Gulbis, m-am întâlnit cu lume. Cu care am povestit – vezi mai sus.

M-am îndrăgostit și dezîndrăgostit. Adevărul e că atunci când acorzi oamenilor (în cazul ăsta specific, bărbaților) mai mult timp descoperi ceva calități care îi fac dezirabili. Noroc că nu ține mult.

Am făcut planuri. Am mai spus că vin în România în octombrie? Ei bine, o lună mi s-a părut cam mult să stau pe loc, așa că m-am gândit să și golănesc vreo zece zile. Și am plănuit. Mai întâi Malta – și am citit despre plus căutat zboruri. Apoi Polonia – și am citit despre plus căutat zboruri. Apoi Atena, că n-am fost. Am renunțat la toate trei și nici acum nu știu ce voi face.

Am citit despre…bani. Cred că e prima dată într-un deceniu când citesc ceva util, în afara a ceea ce am avut nevoie pentru muncă. Despre bani adică despre cum să-i fac mai elastici, să se întindă mai mult. Asta e, plimbatul nu e ieftin, de îmbătrânit îmbătrânesc, iară la Thailanda nu-i de contribuit la pensie că plătesc taxe de 50 de lei pe lună. Știu, nici n-o să ajung la pensie, dară nici la 35 de ani nu credeam că ajung acum 10 ani când beam bere în loc de apă și dormeam pe sponci. Și mai am vreo doi ani, iar cu sănătatea o duc binișor, îs toate șansele să apuc a sărbători 35. Plus că nu vreau să muncesc până la 60, atunci vreau să stau liniștită într-o căsuță la țară, să recitesc ce aventuri am scris pe bloguri (pe ăsta și ăl porcos mai vechi) și să cultiv lalele în grădina din fața casei. Noroc că-s singura moștenitoare, casa la țară e deja acolo, trebuie doar să mă asigur că voi avea bani de sămânța de lalele.

 

Coșgocea lista cu lucruri utile am făcut în două săptămâni făr’ de internet. Și, văleu, abia așteptam să se termine! Treburile astea de om mare nu-s de mine. Sau nu toate dintr-o dată. Sunt atâta de fericită că s-a terminat, abia aștept să pierd vreo opt ore uitându-mă la seriale care de care mai proaste!

Advertisements

Nervi II. Sau cum să supraviețuiești funcționarilor publici în Asia de Sud-Est

Să fie clar, când spun Asia de Sud-Est, nu mă refer la țări gen Singapore, unde-s mai occidentali ca occidentalii când vine vorba de reguli și respectarea lor. Zic de țări precum Cambodgia, Thailanda, Laos.

Mi-a venit a scrie despre asta după ce aseară am avut parte de-o experiență neplăcută cu o doamnă de la imigrări evident enervată de faptul că trebuie să lucreze la ora două noaptea. Admit, în general evit femeile care lucrează în poziții de genul în Asia. Dacă am de ales între un funcționar femeie și unul bărbat în Asia, apăi merg la bărbat. Iar dacă ești bărbat, ai face bine să mergi la o femeie. O fi greșit, neprofesionist și cum o mai fi, ba o fi chiar și neconform cu realitatea, însă experiența mea după trei ani de Thailanda spune că mai bine tratezi cu sexul opus.

Aseară, venind din Japonia, era o coadă atât de mare încât nu puteam vedea nimic și m-am așezat la întâmplare. Și, surpriză-surpriză, era o doamnă care s-a uitat prin pașaport după care zice: „no stamp”. De refuzat intrarea nu se punea problema, viza îmi expiră pe 7 septembrie, așa că am încercat să înțeleg la ce se referea. De fapt voia să spună că nu are unde a-mi aplica ștampila pentru  că am pașaportul plin. Ceea ce e și adevărat și fals. Pașaportul e într-adevăr plin în sensul că nu mai am pagini libere, dar e loc destul de ștampile pe ici-pe colo. Îi arăt un asemenea loc, dă vehement din cap că „no, big stamp”. Măi să fie, s-ar suprapune cu altă ștampilă într-un colț și serios că am cel puțin vreo 5-6 ștampile care se suprapun astfel.

Acuma, cu moștenirea românească, primul instinct e să începi pizduiala. Și, văleu, mă pricep la puține lucruri, dar hateritul chiar e unul dintre ele! Era două noaptea, eu obosită ruptă, stat o oră la coadă, mai aveam o oră de făcut până acasă, iar la 7 jumate dimineața trebuia să fiu în picioare. Și fix asta-mi mai lipsea, o vită pe tocuri căreia nu-i dă ștampila la milimetru!

Dar nu, nu e o idee bună în Thailanda. Pentru că oricât de incompetent și enervant ar fi funcționarul public, nu ridici tonul și nu încerci să-l faci să înțeleagă că e prost. A fi politicos și a nu-l face pe celălalt să „lose face” îs chestii de bază în kitul de supraviețuire thailandez. Singura armă pe care o ai e privirea. Serios, trebuie exersat îndelung până-ți iese: o privire din aia fixă, care explică în câte moduri poți ucide, dar însoțită de o voce cât se poate de calmă și politicoasă. Țipatul ori reclamația nu rezolvă nimic, devine o chestiune de orgoliu și, deși în final obții ce trebuia obținut inițial, te plimbă cât vor ei și-ți pun oricâte bețe în roate pot. Pentru că asta e satisfacția oamenilor mici: să se simtă puternici și să te frece cum vor ei doar pentru că sunt cei care-și pun ștampila sau semnătura pe o hârtie. Pentru că existența lor e atât de mizerabilă încât răzbunarea lor cea mare e să te facă pe tine să pierzi timp și un neuron-doi. Așa complex al funcționarului public e observabil prin cam toate țările birocrato-corupto-sărace, de la România la Thailanda.

 

Așadar, purcezi la drum cu răbdare, calm, politicos și rece ca-n Luceafărul lu’ Eminescu.  Formulezi cererea clar, iar dacă poți adăuga și-un zâmbet din ăla care aruncă săbii de samurai, cu atât mai bine. Eu am rezolvat în cinci minute, supervizorul domniței mi-a pus ștampila pe pașaport fără a se plânge că o are prea mare. Ștampila adică.

Iote unde se suprapun ștampilele. Și dacă făcea un mic efort nu se suprapuneau deloc.

Coldplay live în Bangkok

Intro. Relația mea cu trupa asta e destul de necomplicată: l-aș silui pe tobaru’ Champion de vreo 455 de ori pe zi, iar pe Chris Martin (acuma că e bătrân, când era tinerel nu era cine știe ce) cam de 455 x 5 ori pe zi. Altfel, dacă am youtube pe autoplay și-s prin baie ori sortez hainele de spălat și se nimerește câte-o piesă Coldplay, mă trezesc întrebându-mă „ce plm mai e și miorlăiala asta?”. Dacă, în schimb, îs cu fața în laptop și-mi pică ceva gen Fix You sau The Scientist nu doar că fredonez, dar mai și bălesc. Acuma, lăsând vrăjeala la o parte, mie chiar îmi plac mult The Scientist și Fix You.

Asta e, toată oama îmbătrânește, s-au dus vremurile când la 7 dimineața aveam în căști Misfits și „d-ăia de dau din cap” – cum zice mama, acuma încep ziua cu Pearl Jam și Billy Idol și 80s mix și nici nu mă mai trezesc la 7 dimineața. Ba, am și papuci din ăia culoare îndoielnică roșu-corai, iar bandana aia plină de cranii e de negăsit.

Pe lângă toate astea, mai sunt și ne…cântată, băi nene! Serios, păi aici „muzică” și „festival” înseamnă tot felul de dijei din ăia dubioși și One Direction. În 3 ani în Thailanda am prins doar o dată Machine Head și o dată Muse. Sigur, au fost și Guns N’ Roses, dar la ăia nu merg din principiu că ăsta e singurul principiu care mi-a mai rămas neîncălcat. Așadar, când am auzit că vin Coldplay am crezut că-l prind pe Dumnezeu de-un picior și mi-am luat bilet (scump, nenică) de cum s-au pus în vânzare, să știu o treabă.

Scena principală pe lumină

 

Înainte de.  Aveam ceva presimțire că n-or să meargă lucrurile strună, erau zvonuri de supra-vânzare a biletelor: peste 60 000 de bilete în stadion cu capacitate maximă de 50 000. Plus trebuia luat în calcul traficul din oraș care nu-i o glumă, am prins aglomerație și la 1 jumate noaptea în Bangkok. Plus nu-i prea mare experiență în organizarea de concerte mari. Așa că am decis să plecăm devreme.

Și bine am făcut. Am ajuns cu puțin înainte de deschiderea porților, dar lume căcălău, Măria Ta. Și doar o intrare. Nu glumesc, accesul se făcea pe o singură poartă, indiferent unde aveai bilet, după intrarea pe poarta principala urma a-și căuta fiecare sectorul.

Dar alta era mirarea noastră: nu am văzut în viața mea atâtea hijaburi la un concert. De fapt, ce zic eu aici, nu am văzut în viața mea o femeie cu batic în cap la un concert, iar aici erau muuuuuuulte! Nu știu, dară mie Chris Martin mi se pare a fi prea sexos pentru a fi considerat halal. Adică omul e dătător de fantezii ilegale și pentru un agnostic, ce să mai vorbim de femei musulmane. Și totuși…erau atât de multe încât m-am apucat a trimite mesaje prietenilor: „bre, e plin de țigani aci, steaguri de Malaezia, Indonezia, Pakistan, Bangladesh, India și alte țări d-astea colorate de care n-am auzit în viața mea.” Și, haida, ușurel cu d-alea cum că-s rasistă, măcar de-ar fi toți rasiștii ca moi.

Culmea, cele mai vehemente reacții au venit de la amici musulmani. Ahmer îmi scrie: „ia filmează-le și întreabă-le dacă muzica nu e haram. Și dacă e haram și le place, de ce sunt așa ipocrite și poartă basma?” Sumair e mai calm legat de basma, dar e enervat că nu e bere: „fuck that shit, ce fel de concert e ăla fără bere?!” Că da, curat halal, nu era bere. Niciun fel de alcool, iar băutură înăuntru mumu. La peste 30 de grade și în plină vară thailandeză, băutura (adică apa și Cola) era în afara sectorului în care stăteam. Așa că dă-i cu deshidratare.

Și după ce că am stat „pe uscat” nici muzică n-a fost. Coldplay au început pe la 9, în deschidere a fost o gagică de prin Australia, iar înainte de asta…imnul regelui Thailandei decedat în octombrie. Serios, în afară de asta am ascultat câteva ore un băiat din Bangladesh vrăjind o tipă din Malaezia și m-am conversat cu niște fete din Maldive. Dară n-a ținut mult că a făcut Paulică ochi de broscoi „ce faci, știi că nu-mi place să ne împrietenim cu oamenii”. Da, omul glumea.

Amicele din Maldive

 

În timp ce.  În vremuri de demult, când nu purtam papuci roșu-corai și mergeam cu gulia la metale, aveam noi o vorbă: „nu stai suficient de în față dacă nu le poți mirosi boașele ălora de pe scenă”. La băieții ăștia nici măcar un damf n-am simțit, atâta lume era în fața mea. Oricum eu sunt convinsă că boașele lui Chris Martin nu miros, altfel nu făcea sclifosita aia de Gwyneth Paltrow doi copii cu el.

Concertul a început destul de în forță (pentru Coldply, that is): Yellow a doua piesă, urmată de Every Teardrop is a Waterfall, totul într-o explozie de culori și lasere. La The Scientist aveam pielea de găină, iar la Everglow deja mă luam în brațe cu musulmanca de lângă mine. Au cântat multe din alea mai vechi, alea care plac bătrânelor ca mine: Fix You, In My Place, Don’t Panic. Am uitat și de transpirație și de sete și de faptul că securitatea a fost o glumă. Noroc că thailandezii sunt pașnici, singura chestie periculoasă cu care s-a intrat a fost o…varză. Sper că nu se voia a fi ceva apropo la muzica ălora de pe scenă.

Care oameni pe scenă (sau scene, că au fost 3) mi s-au părut atât de naturali și simpli, aproape…calzi. Cu toată muzica lor de pension, au făcut un show atât de bun și bine gândit și plin de viață și culori și optimism, încât la final râdeam ca proasta. Am fost zen două zile după concert, nimic nu-mi scotea capul din nori.

Rant. Și băi, nene, dacă ăștia cu lălăiala lor au făcut pakistanezi să se țină în brațe cu indieni, femei cu hijab să danseze lângă gagici în fuste mini, alb cu maro cu negru cu galben să cânte pe-o singură voce, atunci asta aduce oamenii împreună, nu corectitudine politică și filme cu negri obligatorii la Oscar. Mai merg la Coldplay, deci.

Final