Necrofilul, de Gabrielle Wittkop

Gabrielle Wittkop a murit în 2002. A murit așa cum a vrut, adică s-a sinucis. Cu un an înainte îi scria lui Bernard Wallet, editorul Editions Verticales din Paris, că are cancer la plămâni și că

„intenționez să mor așa cum am trăit, un om liber”.

Și, văleu, om liber a fost! O muiere strașnică, născută în Nantes, cu un tată liberal (nu în sensul „să punem femei pe semafor”, ci în sensul ăla sănătos), care a încurajat-o să citească orice, să scrie și să nu îi pese prea tare de oameni ori școală.

A șocat nu doar prin moarte, ci și prin alegerile făcute în timpul vieții: s-a căsătorit cu un dezertor neamț, Justus Wittkop, pe care l-a întâlnit în Franța ocupată, când acesta se ascundea de naziști. Era homosexual, și ea însăși având o sexualitate flexibilă, a decis a-și lega viața de acest om pe care mai apoi, când s-a îmbolnăvit de Parkinson, l-a susținut în dorința de a se sinucide.
Nu-i plăceau oamenii, nici copiii și se desfăta în solitudine. Îi plăceau, totuși, cărțile, sexul și sarcasmul. Și-i mai plăcea și E.T.A. Hoffman, despre care a scris o carte în 1966. În germană.

Pare a fi fost genul ăla de femeie cu care VREI să te identifici: fire independentă și acidă, citită, plimbată, ce să mai, era cool și gata.

La cât de „cu lipici” este povestea autoarei, mă așteptam ca Necrofilul să fie țâță de mâță și mai multe nu! De fapt nu mă așteptam, ci îmi doream. Voiam eu să fie o carte din aia faină, pe care să o cocoț în fruntea favoritelor. Îmi părea limpede, încă dinainte de a începe a citi, că am pus mâna pe-o capodoperă gotică, ba una care se întinde chiar dincolo de gotic și eram pregătită a leșina de la atâta melancolie câtă urma să trăiesc citind.

Nuvela este scrisă sub forma unui jurnal în care protagonistul, Lucien (cum altfel? un alt nume nici nu ar fi potrivit pentru un astfel de personaj), descrie în detaliu amintiri, gânduri, dar și povești de amor trăite alături de corpuri neînsuflețite. Lucien a luat deviza „fut tot ce mișcă” și a adaptat-o propriilor preferințe: el fute tot, numai să nu miște. Când spun tot, chiar nu mint: femei, bărbați, copii, adolescenți, perechi de frați, ba chiar și un bebeluș au trecut, pe rând, prin patul lui Lucien.

Doar pentru că poveștile lui de dragoste sunt mai…neobișnuite, nu înseamnă că sunt fără de emoție. Lucien se îndrăgostește adesea de cadavrele cu care își împarte nopțile. Are, ca noi toți, parteneri/e cu care trăiește momente de iubire cât se poate de intensă. Ba, are parte chiar de dragostea vieții (!) lui cu Suzanne, pe care o păstrează două săptămâni în apartamentul propriu. Pentru oamenii ca Lucien intensitatea e musai: totul se va termina repede, cadavrele se descompun iute, iar el știe asta. Vremelnicia acestui tip de amor și faptul că ȘTIE că în curând va pierde totul fac din omul nostru un personaj teribil de singur. Aici ar fi trebuit să leșin, cum ziceam mai sus. Dar, mă gândeam eu, uite, numai anul ăsta m-am îndrăgostit de vreo două ori: o dată în Malaezia și o dată în Singapore. De fiecare dată câte 5 zile, cât a durat călătoria mea acolo. De fiecare dată a fost foarte intens și de fiecare dată știam că se va termina. Iar asta nu mă face nicicum o eroină cât se poate de singură.

Mai apoi, însă, Lucien argumentează de ce iubirea experimentată de cei ca el este unica iubire cu adevărat pură, de la care nu se așteaptă nimic:

„Sex is spoken of in all its forms except one. Necrophilia isn’t tolerated by governments nor approved by questioning youth. Necrophiliac love: the only sort that is pure. Because even amor intellectualis — that great white rose — waits to be paid in return. No counterpart for the necrophiliac in love, the gift that he gives of himself awakens no enthusiasm.”1

Îmi pare că Lucien nu este remarcabil pentru că este atât de singur ori condamnat la a nu împărtăși în veci o poveste de dragoste cu o persoană al cărei sânge încă e cald – experiența din catacombele San Gaudioso2 ori faptul că încă din adolescență avea fantezii în care fata care îi plăcea era moartă arată asta cât se poate de clar. Pentru Lucien necrofilia nu e un moft, e singurul mod în care el poate iubi. Ceea ce îl face vrednic de luat în seamă e, cred eu, același lucru care salvează de fapt nuvela Gabriellei Wittkop: faptul că Lucien este un bărbat cultivat, inteligent, sensibil.

Fără cultura necrofilului, fără capacitatea lui de introspecție, fără inteligența lui, nuvela ar fi fost o înșiruire de întâmplări scabroase. Și nu o spun pentru că aș avea cine știe ce sensibilități, ci pentru că pur și simplu pare că diavolița asta de scriitoare a țucsuit prea mult într-o seară, iar apoi, frecându-și mâinile a ticăloșie, s-a gândit să scrie ceva șocant. Fiecare mică „aventură” pare scrisă pentru a dezgusta cititorul cel de toate zilele pornind chiar de la modul cum începe cartea: Lucien se bucură sexual de prezența nu doar a unui cadavru, dar e cadavrul unei fetițe. Adică nu doar necrofil, ci un fel de pedo-necrofil. Ce ar putea scandaliza mai mult un cititor cu o morală sănătoasă? Să amintesc și despre începuturile necrofile ale lui Lucien? Era doar un copil, mama lui era foarte bolnavă, el singur într-o cameră se simte părăsit și descoperă masturbarea; când e aproape de climax, cineva intră brusc în cameră și-l anunță că i-a murit mama. De parcă asta nu ar fi fost de ajuns, îl târăsc în camera în care se află moarta și îl îndeamnă să îi dea un ultim sărut. Atunci, în îmbrățișarea aia pe care i-o dă mamei moarte, are parte de orgasmul acela întârziat.

Una după alta, fiecare pagină mustește de astfel de experiențe pline de grotesc, șocante pentru cititorul de rând. Ba, unele sunt relatate cu destul umor, precum momentul în care asistă la dezvirginarea postumă a unei călugărițe tare urâtă:

„The little fellow was certainly not an inveterate necrophiliac, at most he was maybe among those who figure it’s never too late to start. In truth, I think it was more a case of opportunity making the thief, and he would have just as well appeased his brusque needs on a goat. Stamping, jumping, and crying out as if someone had cut off his ears, the little fellow achieved his goal in time to the nun’s squeaks and the rolling drum of all the celestial thunder, after which, he readjusted himself with a sheepish look, rearranged the crown of artificial roses, and readjusted the habit of the Lord’s spouse before leaving furtively.”

Clar, Necrofilul Gabriellei Wittkop nu e pentru toată lumea. Din păcate, s-a dovedit că nici pentru mine nu e. Iar asta nu pentru că mi-e greu de digerat pagină după pagină de relatări fetide (cine se mai uita pe bloaga-mi veche știe ce zic). Cel mai probabil pentru că am întârziat a citi nuvela. Cu vreo 15 ani așa.

1. [Eu am citit cartea în engleză, tradusă de Don Bapst. Am lăsat citatul în engleză, după ce n-am înțeles nimic din carte asta mai lipsea, să mă apuc a ucide traduceri 🙂 ]

2. [Le-am pus deja pe lista de vizitat, în caz că ajung prin zonă]

Advertisements

The Hot Zone sau cum am reușit să nu mai dorm noaptea

the-hot-zone-editia-99

Poza de aici

Serios că dorm oriunde: tren, autobuz, cort, hamac. La dracu’, nici nu apucă avionul a decola și eu am și adormit. Și nu doar că dorm, dară nici nu mă trezesc noaptea, arareori merg la budă în timpul nopții. Odată am dormit în timp ce pornise alarma de incendiu; bine, m-am trezit, dar după ce a urlat vreo 5 minute. Prin studenție reușeam a dormi chiar dacă era ceva petrecere la mine în cameră.

E, tot confortul meu din timpul nopții s-a dus pe apa Sâmbetei vreme de câteva zile, pentru că The Hot Zone a lui Richard Preston m-a făcut să mă trezesc noaptea, să mi se pară că-mi atârnă un șarpe de lustră și să nu știu unde sunt și nici dacă-s bine, sănătoasă.

Titlul complet e The Hot Zone: The Terrifying True Story of the Origins of the Ebola Virus și, dacă nu m-a terifiat, apăi a făcut the next best thing: m-a lăsat nedormită bine. Inițial, cartea a apărut în 1994 cu titlul The Hot Zone: A Terrifying True Story și a devenit un best seller nu mult după publicare. Eu am citit ediția din 1999, o ediție destul de proastă judecând după toate greșelile ortografice pe care le-am văzut. Nu că aș fi mare expertă în ortografie, mai ales în engleză.

 

Nu-i greu de ghicit despre ce e vorba încă din titlu: virusul, respectiv boala Ebola. Care atunci, în 1994, posibil nu era atât de mult în atenția lumii precum e azi, mai ales după epidemia din vestul Africii care e ongoing de vreo doi ani.

Virusul Ebola face parte din categoria filoviride, având un aspect filamentos. Arată practic ca un capăt de ață încovrigat. Genomic (există acest cuvânt sau tocmai l-am inventat eu?) vorbind, virusul este constituit dintr-o singură catenă ARN și conține șapte proteine. La momentul apariției cărții se știa rolul a trei proteine din șapte, acum știm ce face fiecare genă în parte. Sub aspect evoluționist, virusul Ebola e înrudit cu virusul rujeolei și cu virusul rabiei. Plus virusul soră Marburg. Gazdele naturale are virusului par a fi liliecii frugivori (virusul nu ucide gazda naturală, iar liliecii infectați nu mor).

Momentan se cunosc cinci specii ale virusului Ebola: Zair (cu o rată a mortalității de aproape 90% – când ne referim azi la boala Ebola ne referim de fapt la specia Zair), Sudan (rata mortalității în jur de 50%), Bundibugyo (mor cam 30 de oameni infectați din 100), Coasta de Fildeș (sau virusul pădurii Tai) și Reston. Reston este singurul virus Ebola care nu se manifestă la om, nu declanșează boala, deși se transmite. Este, totodată, singurul care pare a se transmite și pe calea aerului, nu doar prin contact.

Boala Ebola e cât se poate de nașpa, cel mai adesea fatală, că nu degeaba este denumită febra hemoragică Ebola. Se transmite prin contact direct cu sângele sau fluidele, precum și cu pielea lezată a unui om deja infectat. Vestea bună e că nu e transmisibilă până nu apar simptomele (printre primele simptome se numără febră ridicată, dureri de cap, lipsa poftei de mâncare, vânătăi apărute din senin). Vestea nașpa e că dacă ai luat-o, cel mai probabil mori.

 

Nici a fi infectat cu Marburg nu-i de colea, ținând cont de faptul că rata mortalității e în jur de 25%, și fix cu Marburg începe The Hot Zone. Primul capitol e demn de filme horror, debutează cu o descriere cât se poate de faină a Muntelui Elgon și Peșterii Kitum și se termină cu moartea oribilă a lui ”Charles Monet”, pseudonimul dat pacientului. În această primă parte a cărții, Preston povestește cum a fost descoperit virusul Marburg în Nemția, face niște speculații referitoare la originea virusului HIV și vorbește despre cele două focare din 1976, în Sudan și fostul Zair, când a fost identificat pentru prima dată virusul Ebola. Groaznică e povestea din Yambuku ( în fostul Zair), unde boala s-a râspândit ca urmare a folosirii acelor nesterilizate. Practic, călugărițele belgiene ce făceau pe asistentele în Yambuku foloseau în fiecare zi cinci ace noi pentru a injecta sute de pacienți.

 

Părțile a doua și a treia relatează cazul Reston, când o nouă specie a virusului a fost descoperită în Reston, Virginia, într-un centru de carantină pentru macaci importați din Filipine. Preston prezintă totul pas cu pas, de la primele maimuțe moarte până la implicarea armatei și a Center for Disease Control and Prevention (CDC). Demn de atenție e că nu pare a acorda prea mult credit CDC: amintește de un medic de la Centru care s-a speriat de perspectiva morții și efectiv nu a vrut sa coboare din avion în timpul unei expediții în Africa . Menționează, de asemenea, cum unul dintre pacienții suspectați a fi contractat Ebola a fost trimis la spital la insistențele unui medic CDC, riscând răspândirea infecției la personalul medical și alți pacienți. Asta deși armata putea pune la dispoziție condiții excelente de izolare și tratament, atât cât putea fi oferit în cazul unei boli fără tratament exact.

E interesant de observat și interacțiunea oamenilor de știință și cum, ca întotdeauna în cazul personalităților puternice, se respectă reciproc, dar lucrează greu împreună pentru că toți vor să fie șefi de haită. Totodată, oricât de oameni de știință de top ar fi, oricât de experimentați și capabili ar fi, tot fac greșeli. Bunăoară, unul dintre cercetătorii militari cu state vechi se apucă a mirosi recipientul în care cultivau virusul Reston și nu doar că-l miroase, dar nu raportează superiorilor nici după ce identifică virusul ca fiind Ebola. Din fericire, specia Reston este mortală pentru maimuțe (și, mai nou, porci), dar este nepatogenă pentru oameni. Totuși, autorul își pune câteva întrebări, rămase fără răspuns: dacă virusul Ebola este un virus african, cum de a fost găsită o nouă specie în Asia de Sud-Est ? Precum și ce ne facem și cât de decimați am fi ca specie dacă Ebola Reston ar deveni patogen pentru oameni, ținând cont de faptul că se transmite pe calea aerului și deci mult mai mulți oameni ar fi infectați?

În cea de-a patra parte a cărții, Preston vorbește despre propria-i vizită la Peștera Kitum, locul bănuit a fi habitatul natural al virusului Ebola. În încheiere, își îngăduie și o mică diatribă referitoare la posibila calitate de parazit a omului însuși: cum poate Natura a detectat „virusul” numit om care tot distruge la păduri tropicale și cum un virus de tip Ebola sau HIV acționează întocmai ca un sistem imunitar al Mamei Naturi și purcede la a lupta împotriva „bolii”.

 

Pe interneți cititorii de rând par fie a-l lăuda pe Richard Preston pentru aptitudinile lui de scriitor de thriller non-ficțiune, fie a-l înfiera pentru că a exagerat încercând să-și transforme volumul în ceva senzațional cu scopul de a vinde cât mai mult. Eu nu fac nici una, nici alta. În primul rând pentru că sunt la fel de paralelă cu știința precum sunt cu mersul la biserică, deci nu am niciun argument științific. Plus cartea a fost scrisă acum 20 de ani, între timp se cunosc mai multe despre Ebola, se testează un vaccin în Sierra Leone, au mai apărut niscai epidemii, inclusiv două noi specii ale virusului – Ebolavirusul Coasta de Fildeș și Ebolavirusul Bundibugyo.

În al doilea rând pentru că omul urmează destul de priceput rețeta: nu enumeră doar niște cazuri și atât, povestește lucruri personale despre bolnavi sau medici, ne face să-i cunoaștem, să îi vedem acasă cu familiile lor, ne spune ce pasiuni au, ce ambiții au, cine e prieten cu cine, cine nu suportă pe cine, cumva creează o legătură între mine, cititorul, și medicul sau bolnavul din carte. Nu se zgârcește nici la a descrie natura, mai că-mi vine să-mi iau rucsacul în spate și să merg spre Muntele Elgon și Peștera Kitum, atât de vizual reușește să fie în descrieri.

Și tot atât de vizual e în a descrie ce ravagii face virusul Ebola și verișoara lui, virusul Marburg, în corpul uman. Paragrafe peste paragrafe de sânge coagulat și organe interne putrezite și moarte cu vreo trei zile înainte ca pacientul să moară clinic, de ficați lichefiați și bube și ochi roșii de drac și rinichi cangrenați și hemoragie în plămâni sau stomac și coaie negre colcăind de virus și sângerări prin toate orificiile. Dacă mă mai aflam în perioada gotică a vieții posibil mi s-ar fi părut interesant, acum doar am mers pe site-ul CDC. De unde am aflat că bărbații ce au supraviețuit Ebola pot purta virusul în lichidul seminal, deci se recomandă a evita contactul. Oribil, acum la chestionarul cu cele una mie cinci sute de întrebări în urma căruia îmi aleg un partener trebuie să mai adaug una: „Cumva ai avut Ebola?”