Tag Archives: carti

How To Be Idle, de Tom Hodgkinson

Probabil pentru a-mi da peste nas cu puturoșenia de care dau dovadă, am primit cadou acum ceva vreme „How To Be Idle” de Tom Hodgkinson. Nenea ăsta editează cică o revistă care se cheamă The Idler și apreciază omii leneși ca subsemnata.


Ce-am văzut eu la Hodgkinson încă de când am deschis cartea e că omul e punkist și anarhist și beutor și fumător. Eram chiar entuziasmată până i-am văzut și poza și mi-am dat seama că nu toți punkiștii sunt sexoși. Aia e, am rămas să povestesc de carte dacă autorul nu e prea arătos.

Carte care nici ea nu e mare brânză, e genul de cărțulie de-o citești în tren, avion sau pe budă. Amuzantă pe alocuri, adevărată prin alte locuri, cartea are câte-un capitol pentru fiecare oră din zi, iar domnul de-a scris-o a dedicat fiecărei ore o activitate pentru lenevoși. Gen: chiul, mahmureală, boală, ceai, plimbare, sex, pescuit, tutun etc. Omul vine cu argumente slăbuțe (cum e normal la o carte de genul ăsta) și multe citate, dar măcar nu m-a încruntat.

Am totuși să-i reproșez ceva dumnealui: are o viziune ușor romantică a leneșului. Pentru Hodgkinson leneșul este un om inteligent, predispus la medidație, la hedonism și care se spală des. Confundă de multe ori lenevia cu libertatea și le împreunează pentru a da naștere anarhistului. Apăi eu am impresia că n-a văzut puturoșenie și nu știe ce înseamnă lenea aia mare în care omul e și prost și nu produce nimic, dar consumă cât cuprinde.

Dar unde-mi cobor pălăria în fața autorului e la citatul de mai jos. Citat cu care închei, că mai am 3 beri de băut.


„Pentru leneși sexul trebuie să fie dezordonat, amețit, vulgar, lenevos. Trebuie să fie pervers, destrăbălat și lubric, murdar până acolo încât celor doi să le fie rușine să se privească a doua zi dimineață.”


Ceea ce vă dorim și dumneavoatră!

Advertisements

Vrum-vrum, de Cristina Frîncu

Pe Cristina Frîncu aka Rockozaur (sau Rockozaur aka Cristina Frîncu, hm?) o cunosc de ani buni, de pe vremea când amândouă trăgeam la aceeași uzină – cum îi place ei să spună, și chiar îndrăznesc a spune că suntem prietene. Doar am împărțit destule beri, milioane de bre-uri și, cred, mii de mail-uri cu bârfe și povești. Și, cel mai important, am împărțit niscai concerte și festivaluri, inclusiv pe Lemmy atunci când am văzut Motorhead live la București.

Legătura noastră nu a fost înlesnită de excursii la șoping ori discuții despre make-up, ci mai degrabă de un fel de brainstorming absurd generat de alcool care frecvent ducea la conversații scatofilo-amuzante pentru că nu știu cum se făcea, dar adesea ajungeam a vorbi despre…căcat. Și scrisul mai făcea parte din conversațiile noastre, doar amândouă aveam bloguri atunci, al meu mai dement, al ei mai literaro-dement.

Cristina își dorea să scrie. Și chiar scria, proză scurtă pe vremea ceea. Vrum-vrum e primul ei roman, și ăsta scris din greșeală. Da, din greșeală, pentru că a citit aiurea condițiile de participare la concursul de debut organizat de editura Adenium și n-a văzut că putea participa inclusiv cu proză scurtă. Iar cum viața obișnuiește să ne ia la mișto, a și câștigat concursul respectiv.

 

Astfel am ajuns noi a citi Vrum-vrum. Dacă nu ar fi fost Cristina amețită, n-am fi aflat povestea Clarei B., pornită spre Hollywood întru ajutorarea lui Poeteski, lăsat fără inspirație de către o muză căcăcioasă. Și nu pornită oricum, ci cu Hondița, un vrum-vrum decupat din hârtie.

Clara B., alintată și Cea Mai Bună Cu Săgeată, își face veacul în Piua! – Restaurantul Unde Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic Rău, când este abordată de Poeteski, un ciudat pălăriat mirosind a usturoi. Lui Poeteski musai îi trebuie inspirația, iar Clara B. purcede spre Hollywood în căutarea muzei dubioase de mai sus. Clara B. se bazează, în plecăria ei, și pe Eris Discordia, o mâță rârâită pe care o ține în torsetă. Dacă nu știți ce e aceea o torsetă, n-aveți decât a citi cartea. Pe de altă parte, Eris Discordia, fiind o mâță independentă și drăcoasă nu se bazează pe nimeni, ea e destul de bazată de una singură. De îndată ce Poeteski, Clara B. și Eris pornesc la drum pe Hondița lor decupată, începe nebunia: tot felul de aventuri și întâlniri cu triunghiulari, clovni, Johnny Depp și fane nebune. Da, Johnny Depp apare în carte și nu, nu bate pe nimeni, ba e la fel de sexos ca întotdeauna.

Clara B. are și o superputere, de parcă faptul că poate folosi orice sistem de credințe i se pare potrivit la un moment dat nu e de ajuns: își poate mări ori micșora bustul după propria plăcere. Ori dacă nu e în funcție de plăcere, atunci măcar e după nevoie, a avea niște sâni gigantici se dovedește a fi util pe alocuri în poveste. Mie asta îmi sună a ceva ce-aș putea denumi țâțe issues, dar nu știu, nu mă bag. Ce e clar, însă, e că dincolo de nebunie, de non-sens, de aventura demnă de Don Quijote, de umor, de expresii geniale precum „mă apropii de sfârșit, deși sunt abia la jumătate”, romanul e plin de daddy issues.

El Padre aproape că e un personaj principal fără a fi un personaj principal, e cel mai aproape de rolul de villain. E mereu în umbră, încercând mai mult a-și făuri fiica decât a o modela, mereu poruncind mai mult decât explicând, mai degrabă un mic tiran decât un părinte. Amintirile Clarei B. cu El Padre vin valuri-valuri pe vrum-vrum și nu-s deloc amuzante. De fapt sunt de-a dreptul deprimante și deodată înțelegi de ce Clara B. s-a refugiat în Piua! – locul Unde Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic Rău. Pariu că El Padre nu are ce căuta în Piua!

Evident, THE personaj e Eris. Iaca geniul lui Rockozaur, pe lângă un headbang nebun imaginat la o intersecție cu un triunghiular și cu miros înnebunitor de friptură: a făcut dintr-o mâță rârâită  un personaj mai personaj decât Johnny Depp. Ceea ce eu nu credeam a fi posibil.

Am și dedicație!

Necrofilul, de Gabrielle Wittkop

Gabrielle Wittkop a murit în 2002. A murit așa cum a vrut, adică s-a sinucis. Cu un an înainte îi scria lui Bernard Wallet, editorul Editions Verticales din Paris, că are cancer la plămâni și că

„intenționez să mor așa cum am trăit, un om liber”.

Și, văleu, om liber a fost! O muiere strașnică, născută în Nantes, cu un tată liberal (nu în sensul „să punem femei pe semafor”, ci în sensul ăla sănătos), care a încurajat-o să citească orice, să scrie și să nu îi pese prea tare de oameni ori școală.

A șocat nu doar prin moarte, ci și prin alegerile făcute în timpul vieții: s-a căsătorit cu un dezertor neamț, Justus Wittkop, pe care l-a întâlnit în Franța ocupată, când acesta se ascundea de naziști. Era homosexual, și ea însăși având o sexualitate flexibilă, a decis a-și lega viața de acest om pe care mai apoi, când s-a îmbolnăvit de Parkinson, l-a susținut în dorința de a se sinucide.
Nu-i plăceau oamenii, nici copiii și se desfăta în solitudine. Îi plăceau, totuși, cărțile, sexul și sarcasmul. Și-i mai plăcea și E.T.A. Hoffman, despre care a scris o carte în 1966. În germană.

Pare a fi fost genul ăla de femeie cu care VREI să te identifici: fire independentă și acidă, citită, plimbată, ce să mai, era cool și gata.

La cât de „cu lipici” este povestea autoarei, mă așteptam ca Necrofilul să fie țâță de mâță și mai multe nu! De fapt nu mă așteptam, ci îmi doream. Voiam eu să fie o carte din aia faină, pe care să o cocoț în fruntea favoritelor. Îmi părea limpede, încă dinainte de a începe a citi, că am pus mâna pe-o capodoperă gotică, ba una care se întinde chiar dincolo de gotic și eram pregătită a leșina de la atâta melancolie câtă urma să trăiesc citind.

Nuvela este scrisă sub forma unui jurnal în care protagonistul, Lucien (cum altfel? un alt nume nici nu ar fi potrivit pentru un astfel de personaj), descrie în detaliu amintiri, gânduri, dar și povești de amor trăite alături de corpuri neînsuflețite. Lucien a luat deviza „fut tot ce mișcă” și a adaptat-o propriilor preferințe: el fute tot, numai să nu miște. Când spun tot, chiar nu mint: femei, bărbați, copii, adolescenți, perechi de frați, ba chiar și un bebeluș au trecut, pe rând, prin patul lui Lucien.

Doar pentru că poveștile lui de dragoste sunt mai…neobișnuite, nu înseamnă că sunt fără de emoție. Lucien se îndrăgostește adesea de cadavrele cu care își împarte nopțile. Are, ca noi toți, parteneri/e cu care trăiește momente de iubire cât se poate de intensă. Ba, are parte chiar de dragostea vieții (!) lui cu Suzanne, pe care o păstrează două săptămâni în apartamentul propriu. Pentru oamenii ca Lucien intensitatea e musai: totul se va termina repede, cadavrele se descompun iute, iar el știe asta. Vremelnicia acestui tip de amor și faptul că ȘTIE că în curând va pierde totul fac din omul nostru un personaj teribil de singur. Aici ar fi trebuit să leșin, cum ziceam mai sus. Dar, mă gândeam eu, uite, numai anul ăsta m-am îndrăgostit de vreo două ori: o dată în Malaezia și o dată în Singapore. De fiecare dată câte 5 zile, cât a durat călătoria mea acolo. De fiecare dată a fost foarte intens și de fiecare dată știam că se va termina. Iar asta nu mă face nicicum o eroină cât se poate de singură.

Mai apoi, însă, Lucien argumentează de ce iubirea experimentată de cei ca el este unica iubire cu adevărat pură, de la care nu se așteaptă nimic:

„Sex is spoken of in all its forms except one. Necrophilia isn’t tolerated by governments nor approved by questioning youth. Necrophiliac love: the only sort that is pure. Because even amor intellectualis — that great white rose — waits to be paid in return. No counterpart for the necrophiliac in love, the gift that he gives of himself awakens no enthusiasm.”1

Îmi pare că Lucien nu este remarcabil pentru că este atât de singur ori condamnat la a nu împărtăși în veci o poveste de dragoste cu o persoană al cărei sânge încă e cald – experiența din catacombele San Gaudioso2 ori faptul că încă din adolescență avea fantezii în care fata care îi plăcea era moartă arată asta cât se poate de clar. Pentru Lucien necrofilia nu e un moft, e singurul mod în care el poate iubi. Ceea ce îl face vrednic de luat în seamă e, cred eu, același lucru care salvează de fapt nuvela Gabriellei Wittkop: faptul că Lucien este un bărbat cultivat, inteligent, sensibil.

Fără cultura necrofilului, fără capacitatea lui de introspecție, fără inteligența lui, nuvela ar fi fost o înșiruire de întâmplări scabroase. Și nu o spun pentru că aș avea cine știe ce sensibilități, ci pentru că pur și simplu pare că diavolița asta de scriitoare a țucsuit prea mult într-o seară, iar apoi, frecându-și mâinile a ticăloșie, s-a gândit să scrie ceva șocant. Fiecare mică „aventură” pare scrisă pentru a dezgusta cititorul cel de toate zilele pornind chiar de la modul cum începe cartea: Lucien se bucură sexual de prezența nu doar a unui cadavru, dar e cadavrul unei fetițe. Adică nu doar necrofil, ci un fel de pedo-necrofil. Ce ar putea scandaliza mai mult un cititor cu o morală sănătoasă? Să amintesc și despre începuturile necrofile ale lui Lucien? Era doar un copil, mama lui era foarte bolnavă, el singur într-o cameră se simte părăsit și descoperă masturbarea; când e aproape de climax, cineva intră brusc în cameră și-l anunță că i-a murit mama. De parcă asta nu ar fi fost de ajuns, îl târăsc în camera în care se află moarta și îl îndeamnă să îi dea un ultim sărut. Atunci, în îmbrățișarea aia pe care i-o dă mamei moarte, are parte de orgasmul acela întârziat.

Una după alta, fiecare pagină mustește de astfel de experiențe pline de grotesc, șocante pentru cititorul de rând. Ba, unele sunt relatate cu destul umor, precum momentul în care asistă la dezvirginarea postumă a unei călugărițe tare urâtă:

„The little fellow was certainly not an inveterate necrophiliac, at most he was maybe among those who figure it’s never too late to start. In truth, I think it was more a case of opportunity making the thief, and he would have just as well appeased his brusque needs on a goat. Stamping, jumping, and crying out as if someone had cut off his ears, the little fellow achieved his goal in time to the nun’s squeaks and the rolling drum of all the celestial thunder, after which, he readjusted himself with a sheepish look, rearranged the crown of artificial roses, and readjusted the habit of the Lord’s spouse before leaving furtively.”

Clar, Necrofilul Gabriellei Wittkop nu e pentru toată lumea. Din păcate, s-a dovedit că nici pentru mine nu e. Iar asta nu pentru că mi-e greu de digerat pagină după pagină de relatări fetide (cine se mai uita pe bloaga-mi veche știe ce zic). Cel mai probabil pentru că am întârziat a citi nuvela. Cu vreo 15 ani așa.

1. [Eu am citit cartea în engleză, tradusă de Don Bapst. Am lăsat citatul în engleză, după ce n-am înțeles nimic din carte asta mai lipsea, să mă apuc a ucide traduceri 🙂 ]

2. [Le-am pus deja pe lista de vizitat, în caz că ajung prin zonă]