Hiroshima – cum ajungi plus câte ceva despre transportul în comun

Oricât de insensibil ar părea, cam am o fascinație pentru locurile implicate în tot felul de conflicte, mai mult mai mai puțin armate. De aceea am dat fuga la DMZ în Coreea de Sud ori la Killing Fields în Phnom Penh. Tot de aceea primul lucru la care m-am gândit când am luat biletul de Japonia a fost Hiroshima sau Nagasaki sau ambele.

Într-un final am ajuns doar în Hiroshima pentru o day trip din Tokyo și orice om cu un dram de minte ar spune că e o excursie de-o zi al dracului de lungă. Până la urmă vorbim de o distanță de vreo 800 de kilometri. Și cum să parcurgi mai bine 800 de kilometri, când nu ai la dispoziție decât o zi întreagă și o noapte? Zburând, evident.

Numai că eu nu-s chiar cel mai mare fan de soluții eficiente și-am mai povestit aici cum prefer de multe ori călătoria în locul destinației. Așa că, după ce m-am gândit preț de vreo 20 de secunde am decis așa: plec cu autobuzul de noapte, mai văd câte ceva, și la întors mă dau cu shinkansen-ul. A fost mai scump decât cu avionul? A fost. A durat mai mult? A durat. A meritat? Hell, yeah!

Autobuzul de noapte

Am ales ruta operată de Willer Express și biletul a fost cumpărat online de pe japanbuslines.com. Am plătit 8500 yen, dar asta pentru că am bifat opțiunea de a plăti un pic mai mult și a mă asigura că nu va sta nimeni pe scaunul de lângă mine. Nu, nu pentru că-s grasă, deși sunt, ci pentru că era drum lung și voiam a sta neînghesuită. Sinceră să fiu, cei 1000 yen plătiți suplimentar nu au prea meritat pentru că am fost vreo 5 oameni în tot autobuzul.

Din Tokyo autobuzul pleacă din stația Shinjuku la 8 seara, iar în Hiroshima se poate coborî ori la Universitatea Hiroshima ori la stația de bus, care e lângă stația de tren. În Hiroshima ajunge aproape de 9 dimineața și da, se ajunge la timp. Să mai spun că autobuzul e foarte comod și curat, totul e foarte sigur, sunt doi șoferi și drumurile îs line?

Eu am dormit de-am rupt, dar eu dorm cam în orice condiții. Șoc și groază la trezire însă: la intrare în Hiroshima un camion militar și niscai tancuri au trecut pe lângă noi și nu e chiar ce vrea să vadă turistul cu ochii încă lipiți de somn.

Una peste alta, n-am a mă plânge, a fost ok și am ajuns la destinație odihnită.

 

Shinkansen-ul Nozomi

Hai că numai când mă gândesc la bullet train-ul japonez mă entuziasmez iar. Am o chestie cu trenurile, așa m-am agitat și când m-am dat cu TGV-ul de la Milano la Paris și nici nu vreau să mă gândesc la Trans-Siberianul de-l am în bucket list.

Știu, puteam alege a merge cu shinkansen pe o rută mai scurtă și, deci, mai ieftină. Ori puteam cumpăra un JR Pass, doar că nu mi s-a părut că merită. Asta era singura excursie cu trenul ce urma să o fac, nu stăteam suficient în Japonia pentru a mă plimba mai mult și oricum JR Pass nu este acceptat pe ruta directă, trebuia să schimb.

Așa că am scos vreo 19000 yen din buzunar pentru trenul direct Hiroshima – Tokyo. Ca să nu vă mai deranjați a căuta voi, asta înseamnă cam 140 euro la clasa a doua. Scump, Măria Ta! Toată experiența cu shinkansen nu a avut nevoie de interacțiunea cu niciun funcționar în sensul că biletul e simplu de cumpărat de la automat, iar intrarea se face lejer, tot de unul singur. Ce e și mai fain e că știi foarte bine unde să te așezi: pe peron sunt semne cu numărul vagonului așa că aștepți la coadă acolo, nu te plimbi apoi ca bezmeticul prin toate vagoanele căutându-ți locul.

Trenul se numește Nozomi (care poate însemna „speranță” sau  „vis” sau „dorință”) și până în Tokyo face cam patru ore. Evident, iară am dormit. Dar da, a fost mișto.

 

Cu autobuzul prin Hiroshima

De mers cu transportul în comun prin oraș am mers doar de două ori: de la gară la hotel și a doua zi în sens opus. Așa că nu merita niciun fel de card de transport ori tourist pass.

Ca toate chestiile prin Japonia, mersul cu autobuzul e atâta de simplu încât la început te doare capul de cât de complicat îți pare. De urcat se urcă doar pe ușa din mijloc. La urcare e un aparat de unde iei un bilet. Pe bilet e inscripționat numărul stației. Acuma, cu numărul cela în mână și-n minte, te uiți la tabela electronică de lângă șofer și vezi cât ai de plată. De plătit plătești la coborâre, e o cutie lângă șofer. Trebuie să ai fix ori dacă plătești rotunjit nu primești rest. Cobori doar pe ușa din față. Eu eram un fel de vițel la poarta nouă, dar oamenii au fost foarte, foarte amabili, chiar dacă nu vorbeau cine știe ce engleză. Ba șoferul m-a și anunțat când trebuia să cobor.

 

Ce-i drept, mi-ar fi plăcut să încerc și Hiroden-ul, care este de fapt tramvaiul local, primul mijloc de transport pus în funcțiune după bomba atomică. De fapt încă mai au vreo două vagoane bombardate care funcționează și merg bine mersi de colo-colo prin oraș.

Cum însă mi-am petrecut ziua la Castelul Hiroshima și la Memorial Park împreună cu muzeul aferent…am mers doar pe jos. Nu, n-am ajuns la Miyajima, unde se află torii îngropat, poate altă dată. Chiar nu mai aveam o zi la dispoziție și nici nu voiam doar a bifa la obiective, așa că am preferat să văd puțin și bine. Și să iau un pic pulsul orașului într-un birt local, cu o okonomiyaki și Asahi în față, evident.

Advertisements

China House, probabil cel mai hipster loc din Penang

Bine, nu știu dacă e chiar cel mai hipster că n-am avut timp a cerceta, de acolo și „probabil”, să nu mă acuze lumea că mănânc rahat vorbesc aiurea. Sinceră să fiu, am mers acolo pentru prăjituri. Ca orice domniță rotofeie, îs mare amatoare de dulciuri (well, d-ale gurii în general), iar vitrina din China House arată ca un paradis și mai multe nu.

Ce este China House?

Întrebarea ar fi „ce nu este China House?” pentru că găsești acolo de toate: cafenea, restaurant, grădină în aer liber cu o piscină mică unde ai voie a te bălăci, muzică live, teatru, magazin, un bar unde cei single pot să mingle, bibliotecă, fețe de masă sub formă de coli albe de hârtie pe care poți desena (creioanele de ceară sunt din partea casei).

Ce e interesant e că e un loc mai mult lung decât lat, poți intra ori prin Baker Street ori prin Victoria Street, și niciuna dintre aceste intrări nu e „prin spate”. De fapt dintr-o parte în alta, pe lungime, China House se întinde de-a lungul a trei clădiri istorice din Georgetown și, pe măsură ce înaintezi intri într-un alt spațiu: mergi din bar în grădină în restaurant și tot așa. Grădina în aer liber e concepută a uni toate conceptele astea și nu am glumit când am spus că te poți juca în piscină dacă ai chef.

De ce nu mi-a plăcut?

Băi, eu nu prea mă omor cu hipstericalele, cum obișnuiesc a alinta asemenea locuri. Îmi par locuri scumpe, fără nimic autentic și pline de pretenții nemeritate. Prefer oricând o petardă de loc din colțul străzii plină de localnici puși pe vorbă. Dar în general am învățat că nu e bine să judeci nici locuri și nici oameni până nu vezi cu ochii tăi. Până la urmă, dacă era de judecat, apăi mergeam la China House cu așteptări de milioane că doar pe unde citești de ei sunt numai review-uri din alea de zile mari.

Iar Roshini îmi spusese că arta stradală care a adus faima Penang-ului e susținută inclusiv de cei ce dețin China House. Acuma na, minte ea, mint și eu. Plus tot felul de evenimente prin care încearcă a sprijini diferiți artiști, de la actori la designeri de bijuterii la muzicieni. Mi se pare un scop cât se poate de nobil.

Păcat că scopul ăsta atâta de nobil nu s-a prea potrivit la gust cu prăjiturile. N-am mâncat decât una, ceva ce arăta de parcă urma să am parte de „death by chocolate”, cu alcool și stafide și ciocolată cât cuprinde. Doar că n-a prea fost așa. Toate review-urile alea cu „mergi la China House pentru prăjituri” îmi par exagerate, cred că mama dacă se agită nițel face treburi mai gustoase.

Na, poate n-am nimerit eu dulcele potrivit, dar am mâncat mai bun tot în Malaezia (în Kuala Lumpur, de fapt) și mi s-a părut și scump. Au trecut demult vremurile celea în care măsuram totul în „asta câte beri face?” dar o bere în centru era 12 ringgit, pe prăjitură tot atâta am dat și chiar mi-a priit mai bine berea.

Să mergi au ba?

Ce să zic, nu e nevoie să asculți ce povestesc eu aici, dacă ajungi pe acolo și ai plăceri la locuri hipsterești ori prăjituri, dă-i bătaite. Faptul că e un loc ce nu mi-a făcut o primă impresie bună ori gustoasă nu înseamnă că e musai de evitat. Posibil și eu m-aș mai găsi pe acolo într-o seară cu muzică live și poftă de vin.

How To Be Idle, de Tom Hodgkinson

Probabil pentru a-mi da peste nas cu puturoșenia de care dau dovadă, am primit cadou acum ceva vreme „How To Be Idle” de Tom Hodgkinson. Nenea ăsta editează cică o revistă care se cheamă The Idler și apreciază omii leneși ca subsemnata.


Ce-am văzut eu la Hodgkinson încă de când am deschis cartea e că omul e punkist și anarhist și beutor și fumător. Eram chiar entuziasmată până i-am văzut și poza și mi-am dat seama că nu toți punkiștii sunt sexoși. Aia e, am rămas să povestesc de carte dacă autorul nu e prea arătos.

Carte care nici ea nu e mare brânză, e genul de cărțulie de-o citești în tren, avion sau pe budă. Amuzantă pe alocuri, adevărată prin alte locuri, cartea are câte-un capitol pentru fiecare oră din zi, iar domnul de-a scris-o a dedicat fiecărei ore o activitate pentru lenevoși. Gen: chiul, mahmureală, boală, ceai, plimbare, sex, pescuit, tutun etc. Omul vine cu argumente slăbuțe (cum e normal la o carte de genul ăsta) și multe citate, dar măcar nu m-a încruntat.

Am totuși să-i reproșez ceva dumnealui: are o viziune ușor romantică a leneșului. Pentru Hodgkinson leneșul este un om inteligent, predispus la medidație, la hedonism și care se spală des. Confundă de multe ori lenevia cu libertatea și le împreunează pentru a da naștere anarhistului. Apăi eu am impresia că n-a văzut puturoșenie și nu știe ce înseamnă lenea aia mare în care omul e și prost și nu produce nimic, dar consumă cât cuprinde.

Dar unde-mi cobor pălăria în fața autorului e la citatul de mai jos. Citat cu care închei, că mai am 3 beri de băut.


„Pentru leneși sexul trebuie să fie dezordonat, amețit, vulgar, lenevos. Trebuie să fie pervers, destrăbălat și lubric, murdar până acolo încât celor doi să le fie rușine să se privească a doua zi dimineață.”


Ceea ce vă dorim și dumneavoatră!