Coreea de Sud – zona demilitarizată (DMZ), partea I

Tot citind la știri în ultima perioadă am impresia că trăiesc în ceva univers în care benzi desenate fără supereroi au devenit realitate și The Little Rocket Man se ciondănește cu The Orange Man. Unul mai zmeu ca altul, fiecare amenință, pe rând, cu aruncarea buzduganului, dară până una-alta se întrec în apariții ridicole și insulte. Că acolo o ajuns politica la nivel înalt, un concurs de înjurături între doi copii mari.
Cum Coreea de Nord pare a fi subiectul zilei, m-am gândit să povestesc și eu despre Coreea de…Sud. Și nu orice, așa, ci despre Zona Demilitarizată aflată la granița dintre cele două țări.

Mai întâi un pic de istorie…

Știți vorba ceea cu „am scăpat de dracu’ și am dat de ta-su”? E, cam așa a fost și cu săracii ăștia de coreeni. După ce vreo 35 de ani au stat sub ocupație japoneză, la finele celui de-al doilea război mondial au trecut de la unul la doi stăpâni: sudul țării a fost ocupat de SUA, iar nordul de URSS. În loc să devină o țară independentă, coreenii s-au trezit împărțiți în două, iar după ce ăi mari s-au apucat a se război rece, nici n-au mai ajuns să redevină o singură țară.
Ba mai mult, în 1950 s-au pomenit încăierându-se între ei: pe 25 iunie nordul comunist a trecut granița cu armata și uite-așa a început un război care durează și-n ziua de azi. Pentru că oficial nu s-a terminat, armistițiul încheiat în 1953 se presupunea a fi provizoriu, urmând a se semna apoi un acord de pace. Care nu a fost semnat niciodată.

…și un pic de geografie

În perioada de dinainte de 1950, granița dintre cele două țări se afla fix de-a lungul paralelei 38. În urma armistițiului din 1953, s-a decis crearea unei zone tampon, o zonă demilitarizată (ori DMZ), zonă care nu urmează paralela 38 exact, ci doar o intersectează la un moment dat. Granița, deci, s-a modificat puțin față de aranjamentul inițial de după cel de-al doilea război mondial.

Despre DMZ

Zona demilitarizată este de fapt o fâșie de pământ de aproape 250 de kilometri lungime și 4 kilometri lățime. A fost creată, așa cum am mai spus, în 1953, în urma acordului dintre China, Coreea de Nord și Națiunile Unite. Deși fâșia ceea de pământ este fără de arme (demilitarizată, d’oh!), în spatele ei terenul este doldora de mine. Ca să nu mai vorbim de soldații înarmați până în dinți aflați de fiecare parte a graniței.

Tot în DMZ se află și JSA (Joint Security Area), singurul loc unde reprezentanții celor două țări poartă discuții în niște case vopsite în albastru.
JSA a fost de-a lungul timpului locul câtorva frecușuri între Coreea de Nord și Coreea de Sud, sfârșite cu victime de cele mai multe ori. Bunăoară, un astfel de incident este cel cu…topoarele din 1976: doi ofițeri americani făceau parte dintr-o echipă care ciuntea un plop în JSA deoarece copacul obstrucționa parțial vederea observatorilor Națiunilor Unite. Niscai soldați nord-coreeni au sărit pe ei și i-au măcelărit, urlând sus și tare că plopul fusese plantat de Kim Il-Sung. Câteva zile mai târziu, într-un concurs de arătat cine face pipi mai departe, americanii și sud-coreenii au venit cu peste 800 de oameni și arsenal serios și au tăiat copacul, lăsând intenționat buturuga de 6 metri la vedere. Ca fapt divers, unul dintre soldații sud-coreeni prezenți la operațiunea respectivă, Moon Jae-in, a fost ales președinte în 2017.

O altă poveste demnă de Hollywood este cea cu turistul sovietic Vasili Matusak din 1984: Matusak era într-o excursie oficială în JSA când deodată a început a alerga și a țipa că el vrea să ceară azil politic. Soldații nord-coreeni – după el și nu doar atât, ci au deschis și focul. Trupele de graniță sud coreene au început să tragă și ele și au înconjurat soldații nord coreeni. Deși pentru Matusak totul are happy end, pentru că nu a fost capturat, un sud-coreean și trei nord-coreeni au murit în incident

Există, totuși, și lucruri bune care se întâmplă în DMZ: lipsită de orice influențe antropice, zona a devenit un adevărat paradis natural. Fauna și vegetația s-au dezvoltat natural, fără intervenții. Astăzi DMZ este considerată una dintre cele mai bine conservate habitate din zona temperată din lume, casă a peste 200 de specii de păsări, inclusiv cocorii cu coroană roșie, despre care se crede că mai sunt doar vreo 3000 de exemplare în lume.
Mie mi-a plăcut foarte mult filmulețul de mai jos despre natura sălbatică din zona demilitarizată și o să închei cu el că așa vreau eu, să închei cu o notă optimistă.
Mâine, dacă am chef, voi povesti despre experiența mea în zona demilitarizată din Coreea de Sud.

Advertisements

Necrofilul, de Gabrielle Wittkop

Gabrielle Wittkop a murit în 2002. A murit așa cum a vrut, adică s-a sinucis. Cu un an înainte îi scria lui Bernard Wallet, editorul Editions Verticales din Paris, că are cancer la plămâni și că

„intenționez să mor așa cum am trăit, un om liber”.

Și, văleu, om liber a fost! O muiere strașnică, născută în Nantes, cu un tată liberal (nu în sensul „să punem femei pe semafor”, ci în sensul ăla sănătos), care a încurajat-o să citească orice, să scrie și să nu îi pese prea tare de oameni ori școală.

A șocat nu doar prin moarte, ci și prin alegerile făcute în timpul vieții: s-a căsătorit cu un dezertor neamț, Justus Wittkop, pe care l-a întâlnit în Franța ocupată, când acesta se ascundea de naziști. Era homosexual, și ea însăși având o sexualitate flexibilă, a decis a-și lega viața de acest om pe care mai apoi, când s-a îmbolnăvit de Parkinson, l-a susținut în dorința de a se sinucide.
Nu-i plăceau oamenii, nici copiii și se desfăta în solitudine. Îi plăceau, totuși, cărțile, sexul și sarcasmul. Și-i mai plăcea și E.T.A. Hoffman, despre care a scris o carte în 1966. În germană.

Pare a fi fost genul ăla de femeie cu care VREI să te identifici: fire independentă și acidă, citită, plimbată, ce să mai, era cool și gata.

La cât de „cu lipici” este povestea autoarei, mă așteptam ca Necrofilul să fie țâță de mâță și mai multe nu! De fapt nu mă așteptam, ci îmi doream. Voiam eu să fie o carte din aia faină, pe care să o cocoț în fruntea favoritelor. Îmi părea limpede, încă dinainte de a începe a citi, că am pus mâna pe-o capodoperă gotică, ba una care se întinde chiar dincolo de gotic și eram pregătită a leșina de la atâta melancolie câtă urma să trăiesc citind.

Nuvela este scrisă sub forma unui jurnal în care protagonistul, Lucien (cum altfel? un alt nume nici nu ar fi potrivit pentru un astfel de personaj), descrie în detaliu amintiri, gânduri, dar și povești de amor trăite alături de corpuri neînsuflețite. Lucien a luat deviza „fut tot ce mișcă” și a adaptat-o propriilor preferințe: el fute tot, numai să nu miște. Când spun tot, chiar nu mint: femei, bărbați, copii, adolescenți, perechi de frați, ba chiar și un bebeluș au trecut, pe rând, prin patul lui Lucien.

Doar pentru că poveștile lui de dragoste sunt mai…neobișnuite, nu înseamnă că sunt fără de emoție. Lucien se îndrăgostește adesea de cadavrele cu care își împarte nopțile. Are, ca noi toți, parteneri/e cu care trăiește momente de iubire cât se poate de intensă. Ba, are parte chiar de dragostea vieții (!) lui cu Suzanne, pe care o păstrează două săptămâni în apartamentul propriu. Pentru oamenii ca Lucien intensitatea e musai: totul se va termina repede, cadavrele se descompun iute, iar el știe asta. Vremelnicia acestui tip de amor și faptul că ȘTIE că în curând va pierde totul fac din omul nostru un personaj teribil de singur. Aici ar fi trebuit să leșin, cum ziceam mai sus. Dar, mă gândeam eu, uite, numai anul ăsta m-am îndrăgostit de vreo două ori: o dată în Malaezia și o dată în Singapore. De fiecare dată câte 5 zile, cât a durat călătoria mea acolo. De fiecare dată a fost foarte intens și de fiecare dată știam că se va termina. Iar asta nu mă face nicicum o eroină cât se poate de singură.

Mai apoi, însă, Lucien argumentează de ce iubirea experimentată de cei ca el este unica iubire cu adevărat pură, de la care nu se așteaptă nimic:

„Sex is spoken of in all its forms except one. Necrophilia isn’t tolerated by governments nor approved by questioning youth. Necrophiliac love: the only sort that is pure. Because even amor intellectualis — that great white rose — waits to be paid in return. No counterpart for the necrophiliac in love, the gift that he gives of himself awakens no enthusiasm.”1

Îmi pare că Lucien nu este remarcabil pentru că este atât de singur ori condamnat la a nu împărtăși în veci o poveste de dragoste cu o persoană al cărei sânge încă e cald – experiența din catacombele San Gaudioso2 ori faptul că încă din adolescență avea fantezii în care fata care îi plăcea era moartă arată asta cât se poate de clar. Pentru Lucien necrofilia nu e un moft, e singurul mod în care el poate iubi. Ceea ce îl face vrednic de luat în seamă e, cred eu, același lucru care salvează de fapt nuvela Gabriellei Wittkop: faptul că Lucien este un bărbat cultivat, inteligent, sensibil.

Fără cultura necrofilului, fără capacitatea lui de introspecție, fără inteligența lui, nuvela ar fi fost o înșiruire de întâmplări scabroase. Și nu o spun pentru că aș avea cine știe ce sensibilități, ci pentru că pur și simplu pare că diavolița asta de scriitoare a țucsuit prea mult într-o seară, iar apoi, frecându-și mâinile a ticăloșie, s-a gândit să scrie ceva șocant. Fiecare mică „aventură” pare scrisă pentru a dezgusta cititorul cel de toate zilele pornind chiar de la modul cum începe cartea: Lucien se bucură sexual de prezența nu doar a unui cadavru, dar e cadavrul unei fetițe. Adică nu doar necrofil, ci un fel de pedo-necrofil. Ce ar putea scandaliza mai mult un cititor cu o morală sănătoasă? Să amintesc și despre începuturile necrofile ale lui Lucien? Era doar un copil, mama lui era foarte bolnavă, el singur într-o cameră se simte părăsit și descoperă masturbarea; când e aproape de climax, cineva intră brusc în cameră și-l anunță că i-a murit mama. De parcă asta nu ar fi fost de ajuns, îl târăsc în camera în care se află moarta și îl îndeamnă să îi dea un ultim sărut. Atunci, în îmbrățișarea aia pe care i-o dă mamei moarte, are parte de orgasmul acela întârziat.

Una după alta, fiecare pagină mustește de astfel de experiențe pline de grotesc, șocante pentru cititorul de rând. Ba, unele sunt relatate cu destul umor, precum momentul în care asistă la dezvirginarea postumă a unei călugărițe tare urâtă:

„The little fellow was certainly not an inveterate necrophiliac, at most he was maybe among those who figure it’s never too late to start. In truth, I think it was more a case of opportunity making the thief, and he would have just as well appeased his brusque needs on a goat. Stamping, jumping, and crying out as if someone had cut off his ears, the little fellow achieved his goal in time to the nun’s squeaks and the rolling drum of all the celestial thunder, after which, he readjusted himself with a sheepish look, rearranged the crown of artificial roses, and readjusted the habit of the Lord’s spouse before leaving furtively.”

Clar, Necrofilul Gabriellei Wittkop nu e pentru toată lumea. Din păcate, s-a dovedit că nici pentru mine nu e. Iar asta nu pentru că mi-e greu de digerat pagină după pagină de relatări fetide (cine se mai uita pe bloaga-mi veche știe ce zic). Cel mai probabil pentru că am întârziat a citi nuvela. Cu vreo 15 ani așa.

1. [Eu am citit cartea în engleză, tradusă de Don Bapst. Am lăsat citatul în engleză, după ce n-am înțeles nimic din carte asta mai lipsea, să mă apuc a ucide traduceri 🙂 ]

2. [Le-am pus deja pe lista de vizitat, în caz că ajung prin zonă]

Ban Chiang, Udon Thani

Se vede treaba că city break-ul nostru în Udon Thani nu prea își merită numele pentru că nu am stat foarte mult în…city.  În Udon Thani adică. Citisem că undeva în provincie se află un sit arheologic aflat pe lista UNESCO și mie îmi plac treburile astea plicticoase cu muzee. Bonus, auzisem că ăsta e și cu schelete vechi de vreo 3000 de ani, lăsate la vedere așa cum au fost găsite de arheologi.

Ban Chiang este într-adevăr pe lista UNESCO din 1992, iar la momentul acela era cea mai veche așezare descoperită în Asia de Sud-Est ai cărei locuitori se ocupau cu agricultura. S-au găsit urme care arată că băștinașii deja începuseră a cultiva orez, precum și creșteau animale (vite, porci, găini).
Cum se mai întâmplă uneori în asemenea situații, totul a pornit cu o întâmplare: un student american de la Harvard, Stephen Young – aflat în zonă pentru studii antropologice, a descoperit așezarea pentru că era un…împiedicat. Omul s-a împiedicat de o rădăcină și s-a trezit nas în nas cu un fragment antic de olărie. Era anul 1966, însă abia în 1974-1975 s-au făcut excavări serioase unde, pe lângă obiecte intacte și fragmente din ceramică s-au descoperit și rămășițe umane, dar și artifacte din bronz.
De ce e atâta de importantă treaba cu bronzul cela? Pentru că cele mai vechi obiecte din bronz par a fi vechi de 2-3000 de ani, infirmând astfel teoria conform căreia Epoca Bronzului a ajuns în regiune via Orientul Mijlociu, mult mai târziu. De fapt, datarea inițială – făcută prin termoluminiscență1, ar fi făcut din Ban Chiang cea mai veche cultură din Epoca Bronzului din lume, datând undeva între 4420 î.e.n. – 3400 î.e.n. From zero to hero, cum s-ar zice. Abia după excavările făcute la jumătatea anilor ’70 s-au găsit suficiente fragmente și artifacte pentru a încerca datarea cu carbon2; s-a ajuns astfel la concluzia că așezarea din Ban Chiang își are începuturile prin 1500 î.e.n. și a fost locuită constant până în aproximativ 900 e.n. Tranziția către Epoca Bronzului pare a se fi făcut în 1000 î.e.n.
Aceleași săpături au mai distrus un mit: acela că arta în Asia de Sud-Est a fost în totalitate preluată de la indieni, chinezi ori alte civilizații mai vechi și mai…artistice. Ori articolele de olărie descoperite în număr impresionant sunt cum nu se poate mai artistice, pictate cu nuante de roșu și cu un design musai original. Obiectele din ceramică erau atât de uz practic, fiind folosite în viața de zi cu zi, cât și un simbol al statutului social, judecând după numărul mare de fragmente găsite alături de rămășițe umane.
Și uite-așa un student împleticit a făcut din Isaan un izvor de arte și tehnologie, pam-pam.
La cât de important e Ban Chiang pentru istoria regiunii, autoritățile nu s-au străduit a face locul foarte accesibil. Din Udon Thani să tot fie vreo 50 de kilometri și nu prea am văzut indicatoare, noi ne-am ghidat după GPS și când ni s-a părut că GPS-ul ne cam plimbă, am întrebat oamenii dacă suntem pe drumul cel bun. Dacă nu ai mașină ori te tocmești cu un taxi în oraș ori iei un autobuz. Numai că autobuzul nu este direct, sunt cele care merg în direcția provinciilor Nakhon Sakhon sau Nakhom Phanom. Trebuie îi spui șoferului că vrei să mergi la Ban Chiang, va opri la o intersecție cam la 7 kilometri distanță de sat unde deja așteaptă tuk-tuk-uri. Nu uita să negociezi mai întâi, regula de bază cu un tuk-tuk în Thailanda e să nu te urci înainte de a negocia.
Satul este foarte plăcut și curat. Se pot închiria biciclete pentru 10 baht pe oră, iar localnicii par deciși a păstra tradiția locuințelor de lemn și a olăritului. Sunt și una-două pensiuni pentru cei care vor să petreacă noaptea acolo.
Muzeul Național Ban Chiang se află chiar în mijlocul satului, e deschis vreo 5 zile pe săptămână și se „mândrește” cu dublu standard, ca mai toate locurile unde se plătește intrare în Thailanda: străinii dau pe un bilet 150 de baht, iar thailandezii 30. Este totuși bine organizat, plăcuțele sunt și în engleză, chiar dacă nu cea mai corectă engleză posibilă. Sunt multe diorame, voind a arăta viața de zi cu zi a locuitorilor străvechi din regiune,  sunt expuse obiecte din ceramică, bijuterii și unelte din bronz, dar și schelete vechi de 3000 de ani cu informații legate de vârstă, speranța de viață, precum și cauza morții (am văzut și cancere p-acolo). Punctul culminant este, evident, colecția de oale și obiecte din ceramică.
Nu și pentru mine, eu abia așteptam a ajunge la vreo 500 de metri de muzeu, la templul Wat Pho Si Nai. Nu pentru că m-aș fi omorât cu a vedea templul, de fapt nici nu prea știu ce a fost construit mai întâi: templul ori muzeul în aer liber. Posibil întâi s-au descoperit rămășițele și apoi s-au apucat a face un templu pe lângă, să aibă și preoțimea un os de ros. Da, și acilea clerul vrea bani, doar că i se spune donație.  Muzeul în aer liber nu e chiar în aer liber, este o clădire unde podeaua funcționează ca o platformă și unde totul arată exact așa cum arăta când s-au făcut excavări. Sunt morminte unde se văd oase, schelete întregi îngropate alături de obiectele personale de ceramică. Pur și simplu te uiți în jos la o bucățică de cimitir preistoric. Știu, posibil nu e foarte normal să fiu atâta de încântată a vedea locul de veci al unor oameni care au trăit acum vreo 3000 de ani. Cui îi pasă, normalul cică e destul de plictisitor.
Vorbind de plictiseală, după atâta istorie iaca și un pic de senzaționalism: în 2008 a izbucnit un scandal destul de mare când o mulțime de articole de olărie din Ban Chiang au apărut ca prin minune în muzee de prin California. Pare-se că la momentul respectiv mai multe exponate se găseau pe acolo decât în Ban Chiang. Povestea e că obiectele respective au fost scoase ilegal din Thailanda și apoi donate muzeelor din SUA. Totul, evident, pentru a se evita plata taxelor. Scandalul se termină oarecum cu bine, o parte dintre artifacte au fost returnate Thailandei în urma unor hotărâri judecătorești.

1. [Termoluminiscența se bazează pe capacitatea majorității mineralelor naturale (ceramică, roci etc.) de a emite lumină atunci când sunt încălzite. Intensitatea luminii este direct proporțională cu cantitatea de radiație primită de mineral făcând astfel posibilă datarea obiectelor ce au fost expuse la raze cosmice sau radiații telurice (da bre, alea ucigașe de care zicea Libertatea că sunt emanate prin București acum niște ani)]

2. [Datarea cu carbon are la bază un proces simplu: absolut toate organismele vii absorb carbon. Când acele organisme încetează a mai fi vii, încetează și procesul de absorbție. În natură, carbonul are doi izotopi stabili: C-12, C-13 și o cantitate infimă din izotopul radioactiv C-14 (C-14 este produs de razele cosmice și apoi distribuit în natură). Când un organism viu moare și deci nu mai absoarbe carbon, C-14 începe a se dezintegra. Cu cât trece mai mult timp, cu atât se dezintegrează mai mult. Știind că C-14 are un timp de înjumătățire de 5730 de ani și măsurând cât C-14 a rămas nedezintegrat la un anumit moment, se poate afla cu cât timp înainte acel organism a murit. Cool, huh? Partea nașpa e că nu poate fi folosit decât pentru a data organisme care au fost vii (fosile, anyone?) și, totodată, dacă un organism e mai vechi de 60000 de ani, datarea cu C-14 își cam pierde din precizie.]