Laos Loop – ziua 7. Înapoi în Thakhek. Nakhom Phanom – Thailanda

Na, că mai e un pic și se termină anul, iară eu tot n-am apucat a povesti despre cei 500 de kilometri pe scuter făcuți „la țară” în Laos.

 

În ultima zi am făcut atâtea încât nu-mi dau seama cum de ne-a ajuns timpul (de fapt știu, ne-am trezit la 5:30, aproape am plâns când a sunat ceasul): am mers tot drumul spre Thakhek din Kong Lo – un pic peste 180 km, am trecut granița în Thailanda și am avut vreo jumătate de zi la dispoziție să explorăm și orașul thailandez de graniță, Nakhom Phanom. Chiar nu am simțit că ne-am grăbit, am făcut totul la pas lejer. Pe lângă toate astea, a mai fost oleacă de agitație și cu Paulică – pățania cu telefonul uitat la Spring River Resort. Una peste alta, a fost bine, iaca și povestea:

 

Nu ne-am ținut de planul inițial de a ne întoarce pe unde am venit și, cu toată faima negativă a Route 13, am zis că e cea mai bună soluție, e autostradă și ajungem repede. Acuma, să nu-si imagineze tot cititorul autostradă-autostradă. Este mai degrabă vorba despre un drum județean, doar că e mai în linie dreaptă și asfaltat. Daaaaaar până să ajungem pe Route 13 am avut de-a face cu vreo 80 de kilometri de serpentine. Moartea mea! Puteau fi chiar moartea mea la propriu, dar nu și în ziua respectivă. În sfârșit, după o săptămână am căpătat ceva încredere pe drumuri sinuoase și am depășit și fricile acumulate în acea primă zi de coșmar. Problema cea mai mare până am intrat pe autostradă a fost de fapt calitatea șoselei: mergeai ce mergeai prin gropi, iar la un moment dat rămâneai fără asfalt. Drumuri de România și mai multe nu! A fost cred cel mai prost parcurs pe care l-am experimentat în toate cele șase zile.

Autostrada în sine nu a fost cu probleme, am ajuns în ThaKhek până în prânz, iar eu nu făcusem decât o trăsnaie: am intrat în depășire ca o floricică, deși din față veneau vreo trei mașini. Am lăsat scuterele la Wang Wang Rentals, unde nici măcar nu s-au obosit a le verifica de ceva defecțiuni ori zgârieturi, pur și simplu ne-au înapoiat pașaportul și duși am fost. Duși, duși, dar nu foarte departe. În Thakhek nu sunt taxiuri, sau nu am văzut noi. Cum eram în centru, erau niscai tuk tuk-uri, dar șoferii erau la…siestă, dormind bine-mersi. Pur și simplu nu puteau fi deranjați a ne duce până la graniță. Am găsit, într-un final, un pick-up și ne-am urcat în spate, în remorcă. Ăsta pare a fi fost highlight-ul Rekăi, era așa fericită și i se părea cea mai aventură-aventură să meargă preț de vreo juma de oră într-o remorcă. De,  dacă nu a avut tataie cu tractor și remorcă ce să-i fac?

 

Cum intri în Thailanda se simte: drumuri bune, asfaltate, fără gropi. Nu prea-mi place mie la thailandezi că se uită de sus la vecinii lor, că-s săraci, dar a intra pe șosea din Laos în Thailanda e ca și cum ai conduce din România în Ungaria. În Nakhom Phanom am ajuns flămânzi și murdari. Cu murdăria am rezolvat la hotel, dar cu foamea nu prea ne-a ieșit. Deși erau multe locuri cu de-ale gurii deschise, oamenii nu găteau. Că i-am prins între mese, prânzul se terminase, iar până la cină mai erau câteva ore. Am găsit, într-un final, un loc unde ne-au făcut niște pad thai învelit în omletă, dar ne-am ridicat de la masă cam nesatisfăcuți: parcă nu a fost chiar delicios. Am dat apoi de-un restaurant cu înghețată și ne-am fericit (mai ales noi, fetele) cu niscai porții gigantice.

Nakhom Phanom – în centrul orașului

 

Nakhom Phanom este un orășel simpatic, chiar pe malul Mekong-ului și cu vedere spre munții de calcar din Laos. Este foarte curat, iar pe malul râului e amenajată o faleză foarte faină cu o statuie a șarpelui mitic naga la loc de cinste (locuitorii din Laos și cei din regiuna thailandeză Isan cred că naga își are sălașul în Mekong).

Șarpele mitic Naga

Potrivit unui sondaj din 2013, cetățenii din provincia Nakhom Phanom sunt cei mai fericiți din Thailanda. Cei mai fericiți din The Land of Smiles, asta trebuie să însemne ceva! Traficul e lejer, iar oamenii sunt la fel de lejeri și relaxați. Nu am sesizat înclinații spre a jecmăni turistul, nici la șoferii de tuk-tuk, nici prin baruri ori restaurante. Dar noi am stat acolo jumătate de zi, insuficient timp pentru a analiza practicile localnicilor în raport cu străinii.

Cel mai cel eveniment din Nakhom Phanom pare a fi Lai Reua Fai, un festival plin de bărci iluminate celebrat de obicei la finele lui octombrie sau începutul lui noiembrie (data se schimbă, este în funcție de o sărbătoare religioasă buddhistă). Este un festival oarecum asemănător cu mult mai cunoscutul Loy Krathong. Diferența este că Lau Reua Fai se sărbătorește doar în provinciile din nord-estul Thailandei (și în Laos).

Viața de noapte nu pare a fi plictisitoare în oraș, sunt câteva baruri și restaurante, cu bere ieftină și mâncare chiar bună. Unele dintre acestea sunt chiar pe malul râului. Tot stând la un astfel de bar, bucurându-ne de apusul pe Mekong și uitându-ne la munții de calcar din depărtare, ne-am amintit cum în prima noapte în Thakhek băieții au ajuns la concluzia că de partea asta a râului, în Thailanda adică, oamenii se distrează mai bine. Au cam avut dreptate.

Turnul cu ceas din Nakhom Phanom

Prânz: omletă cu pad thai într-însa

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Templu în Nakhom Phanom

 

Apus peste Mekong. Știu, m-am jucat cam mult cu pozele. Sunt ca un copil cu o jucărie nouă 🙂

Munți de calcar în depărtare

Advertisements

Nervi II. Sau cum să supraviețuiești funcționarilor publici în Asia de Sud-Est

Să fie clar, când spun Asia de Sud-Est, nu mă refer la țări gen Singapore, unde-s mai occidentali ca occidentalii când vine vorba de reguli și respectarea lor. Zic de țări precum Cambodgia, Thailanda, Laos.

Mi-a venit a scrie despre asta după ce aseară am avut parte de-o experiență neplăcută cu o doamnă de la imigrări evident enervată de faptul că trebuie să lucreze la ora două noaptea. Admit, în general evit femeile care lucrează în poziții de genul în Asia. Dacă am de ales între un funcționar femeie și unul bărbat în Asia, apăi merg la bărbat. Iar dacă ești bărbat, ai face bine să mergi la o femeie. O fi greșit, neprofesionist și cum o mai fi, ba o fi chiar și neconform cu realitatea, însă experiența mea după trei ani de Thailanda spune că mai bine tratezi cu sexul opus.

Aseară, venind din Japonia, era o coadă atât de mare încât nu puteam vedea nimic și m-am așezat la întâmplare. Și, surpriză-surpriză, era o doamnă care s-a uitat prin pașaport după care zice: „no stamp”. De refuzat intrarea nu se punea problema, viza îmi expiră pe 7 septembrie, așa că am încercat să înțeleg la ce se referea. De fapt voia să spună că nu are unde a-mi aplica ștampila pentru  că am pașaportul plin. Ceea ce e și adevărat și fals. Pașaportul e într-adevăr plin în sensul că nu mai am pagini libere, dar e loc destul de ștampile pe ici-pe colo. Îi arăt un asemenea loc, dă vehement din cap că „no, big stamp”. Măi să fie, s-ar suprapune cu altă ștampilă într-un colț și serios că am cel puțin vreo 5-6 ștampile care se suprapun astfel.

Acuma, cu moștenirea românească, primul instinct e să începi pizduiala. Și, văleu, mă pricep la puține lucruri, dar hateritul chiar e unul dintre ele! Era două noaptea, eu obosită ruptă, stat o oră la coadă, mai aveam o oră de făcut până acasă, iar la 7 jumate dimineața trebuia să fiu în picioare. Și fix asta-mi mai lipsea, o vită pe tocuri căreia nu-i dă ștampila la milimetru!

Dar nu, nu e o idee bună în Thailanda. Pentru că oricât de incompetent și enervant ar fi funcționarul public, nu ridici tonul și nu încerci să-l faci să înțeleagă că e prost. A fi politicos și a nu-l face pe celălalt să „lose face” îs chestii de bază în kitul de supraviețuire thailandez. Singura armă pe care o ai e privirea. Serios, trebuie exersat îndelung până-ți iese: o privire din aia fixă, care explică în câte moduri poți ucide, dar însoțită de o voce cât se poate de calmă și politicoasă. Țipatul ori reclamația nu rezolvă nimic, devine o chestiune de orgoliu și, deși în final obții ce trebuia obținut inițial, te plimbă cât vor ei și-ți pun oricâte bețe în roate pot. Pentru că asta e satisfacția oamenilor mici: să se simtă puternici și să te frece cum vor ei doar pentru că sunt cei care-și pun ștampila sau semnătura pe o hârtie. Pentru că existența lor e atât de mizerabilă încât răzbunarea lor cea mare e să te facă pe tine să pierzi timp și un neuron-doi. Așa complex al funcționarului public e observabil prin cam toate țările birocrato-corupto-sărace, de la România la Thailanda.

 

Așadar, purcezi la drum cu răbdare, calm, politicos și rece ca-n Luceafărul lu’ Eminescu.  Formulezi cererea clar, iar dacă poți adăuga și-un zâmbet din ăla care aruncă săbii de samurai, cu atât mai bine. Eu am rezolvat în cinci minute, supervizorul domniței mi-a pus ștampila pe pașaport fără a se plânge că o are prea mare. Ștampila adică.

Iote unde se suprapun ștampilele. Și dacă făcea un mic efort nu se suprapuneau deloc.

Red Lotus Sea

Anul trecut cam pe vremea asta apucam a tremura un pic la 9-10 grade în Thailanda. Eram în Udon Thani, în nord-estul țării, într-un city-break de trei zile cu Yin, amica mea thailandeză. Am spus „tremurat” și nu am glumit, spre seară ne-a fost așa răcoare încât am dat fuga în mall-ul de peste drum de hotel și eu am înhățat un hanorac cu glugă, iar Yin și-a cumpărat căciulă și mănuși. Știu, e aproape blasfemie să spun că mi-a fost frig la 9 grade, când tot românul experimentează grade cu minus în ianuarie.

Udon Thani este capitala provinciei cu același nume și se află într-o regiune imensă în nord-estul Thailandei, regiune care se cheamă Isaan. Amatorii de go-go bars aud des de Isaan pentru că multe dintre fetele ce devin „profesioniste” provin de acolo. Uneori poveștile ce vin din zonă sunt de-a dreptul horror, ca americanul care-mi povestea că o mamă s-a oferit să-i vândă fiica de 12 ani. E pur și simplu o regiune săracă și, drept urmare, oamenii au trebuit să devină inventivi și cu mâncarea, nu doar cu sursele de venit alternative: este locul din Thailanda unde se mănâncă ORICE. Greieri, furnici, șerpi, șopârle, broaște, you name it!

20160126081247

Ca tot străinul abia mutat pe meleaguri thailandeze, am căzut și eu în păcatul de-a privi Isaan-ul cu ochi suspicioși și a-l considera nedemn de atenție. Doar e locul de unde vin vagaboandele și unde se pun în farfurie chestii dezgustătoare. Partea bună e că de stereotipuri se poate scăpa. Regiunea cuprinde 20 de provincii din nord-estul Thailandei și are o populație mai mare ca a României (vreo 22 milioane de oameni). Aproape o treime din locuitorii Thailandei locuiesc în Isaan, ca să nu mai vorbim de diversitatea etnică din regiune (khmeri, vietnamezi, laoțieni, thai). E absurd a desconsidera un asemenea ținut „just because”.

1453786609635

Așa că am pus la cale un city break cu Yin, în principiu pentru că voiam a vedea Red Lotus Sea și situl arheologic Ban Chiang. Ambele sunt la ceva distanță de oraș, dar am decis să botezăm Udon Thani „centru de comandă” și să căutăm cazare acolo. De ajuns în Udon Thani e ușor și ieftin: zborul din Bangkok durează cam o oră și costă vreo $30 dus-întors. Nu aveam chef să depindem de taxi pentru a ajunge ici și colo (deși, pe bune, taximetristul de Thailanda nu face parte din aceeași specie de ne-om ca taximetristul de România), așa că la aeroport am închiriat o mașină pentru 30 de dolari pe zi.

20160126074232

Red Lotus Sea e de fapt un lac de 68 de kilometri pătrați și nici măcar roșu nu e, ci roz. În perioada noiembrie – februarie mii de lotuși roz înfloresc de ți-e mai mare dragul. Lacul se află la vreo 50 km. distanță de orașul Udon Thani și, pentru a vedea lotușii deschiși se recomandă vizita în prima parte a zilei. Noi am preconizat ceva turiști chinezi, ca peste tot, așa că am zis să facem un efort și să ne trezim cu noaptea-n cap. Ne-am trezit pe la 5 ori 5 jumate, ne-am văitat de frig, am pus GPS-ul la cale și am pornit.

La destinație – pustiu. Nici măcar doamna de vindea biletele nu era acolo, doar barcagiii la post și un nene thailandez care filma ceva documentar. Nu departe, o mică piață și niște tarabe cu de-ale gurii, totul proaspăt și fierbinte și cât se poate de tentant. Bărcile erau de două tipuri: un fel de luntre așa pentru care plăteai 300 de baht și bărci cu motor care erau mai scumpe – 500. Cum răcoarea de dimineață ne pișca bine, am ales una dintre bărcile motorizate, păreau ceva mai durabile și erau mai puține șanse să picăm în apa rece.

20160126074309

Charon al nostru

Turul ar trebui să dureze 45 de minute, e un traseu ce pare dinainte stabilit: lotușii au fost tăiați pentru a face culoare suficient de largi pentru ca barca să treacă fără probleme. Noi am renunțat după vreo 35 și i-am spus luntrașului să ne ducă înapoi la mal. Nu că nu ne-a plăcut, chiar era fain, dar cât să te uiți la niște flori roz când nu ești botanist și mai e și frig afară plus un vânt relativ urât și rece pentru Thailandia? Sau când nu ești ca mama, care s-ar uita la flori cât e ziulica de lungă. Am căscat gura, am făcut poze, am tremurat, am mai căscat gura, am mai povestit, am mai tremurat, am văzut niscai păsări ce-ar face ziua unui pasionat de bird watching și, într-un final, nevoia primară de căldură a învins estetica. Voiam la mal, să bem ceva cald și să ne încălzim un pic mâinile.

20160126082632

„Piața”

20160126074051