Category Archives: Thailanda

Ce mâncăm de Anul Nou Chinezesc în Thailanda: khanom thien

Începusem o postare pe pagina de Facebook, dar m-am întins cu vorba (ca de obicei) așa că m-am decis a scrie aici.

Ne aflăm în plin An Nou Chinezesc – da, nu s-a terminat încă, se termină abia cu Festivalul Lampioanelor, care anul ăsta pică pe 2 martie. Ca peste tot, pe lângă tradiții, sărbătoarea este și despre mâncare.

Una dintre mâncărurile care mi se îndeasă pe gât zilele astea în Thailanda e khanom thien. Pentru mine a fost încă un caz de „afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul” din gastronomia thailandeză. Asta pentru că pe dinafară îi dulce, iar pe dinăuntru e picant.

Ce e khanom thien?

Khanom în limba thai înseamnă efectiv „desert”, dar se referă inclusiv la tot spectrul de prostii ronțăite între mese. Noi spunem „sticksuri” ori „covrigei” ori „cornulețe” ori „Măgura”,  ei spun la toate astea „khanom”.

Khanom thien pare a fi o gustare cu origini chinezești și se consumă în general de Anul Nou Chinezesc. Vine în două versiuni: picantă, adică la ce m-am înfipt eu inițial, și dulce. Un necunoscător ca mine trebuie să guste să vadă dacă ce urmează a mânca e dulce au ba, dar thailandezii spun că dacă apeși un pic pachețelul din frunză de banană, cel dulce e mai moale.

Sai-kem ori khanom thien sărat/picant e făcut din pastă de mung beans”1 amestecată cu ceapă roșie, piper, sare și ce-or mai pune ei acolo. Sai-waang ori khanom thien dulce e făcut din nucă de cocos și zahăr de palmier.

Fie că umplutura e dulce sau picantă, se pune într-un amestec făcut în principiu din făină de orez, zahăr de palmier și lapte de cocos și se formează un fel de mingiuță. Apoi se înfășoară în frunze de banană, se împăturește estetic în formă de piramidă, se pune la abur și ta-da, avem leopardu’ picant ori deserțelul. Care se servește rece, cald nu-i bun.

Atenție,

nu orice chestie învelită în frunză de banană pe care o vedeți prin Thailanda e khanom thien. Sunt o mulțime de alte deserturi/gustări care se fac în frunză de banană așa că-i musai de întrebat.

Khanom thien de Moșii chinezești

Moșii îs sărbătorile alea în care se dă de pomană și se onorează morții. Asta la noi. Chinezii au făcut un festival și din asta, se sărbătorește pe 4 sau 5 aprilie și se cheamă Festivalul Qing Ming sau, mai plastic spus, Ziua Primenirii Mormintelor (Tomb Sweeping Day)2.

Mi s-a spus că festivalul cu pricina este o altă ocazie cu care se pregătește khanom thien, dar mie mai faină mi s-a părut tradiția conform căreia în perioada Qing Ming nu se gătește, se mănâncă doar mâncare rece. Asta din pricina unei legende, evident.

Legenda vorbește despre Jie Zitui, care și-a urmat lordul plecat în exil. La un moment dat Jie și-a sacrificat o parte din picior pentru a-l hrăni pe lordul flămând. Peste ani și ani, când nobilul și-a reluat locul la Curtea Imperială, a vrut să-l răsplătească pe Jie, devenit între timp un pustnic ce locuia în pădure. Pentru a-l determina să iasă din pădure a ordonat incendierea acesteia. Numai că Jie a murit în incendiu, iar lordul a decretat doliu în întreaga țară, interzicând aprinderea oricărui foc timp de trei zile, lucru care se respectă și astăzi de ziua morților pe stil chinezesc.

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa!

1. Ori fasole mung, cam am o problemă cu a traduce „bean” în „fasole”, sunt enșpe mii de feluri de beans, mai degrabă le-aș spune „boabe”

2.Ziua Măturării Mormintelor nu mi-a sunat bine; aia e, blogul meu – măcelăresc traducerile cum vreau eu

Advertisements

Cum a arătat Bangkok în decembrie

Iaca, tot întârziată sunt. Sărbătorile s-au terminat, iară eu abia acum vin cu ceva poze din Bangkok-ul împodobit. Pentru o națiune fără o tradiție a Crăciunului, thailandezii sunt foarte precoce în a se pregăti de sărbătoare: brazii și colindele apar încă de la începutul lui decembrie prin mall-uri și magazine.

Am purces, într-una din zilele trecute, a vedea cam cum au decorat cele mai importante mall-uri din oraș. Ca să fie clar, am mers doar pe linia de BTS și nici aia completă (bunăoară, n-am ajuns la Central Bangna or MBK). Chiar și așa a fost epuizant, a durat câteva ore bune și eram leșinate la finele „expediției”, atât eu cât și Katrina, care m-a însoțit.

Tot așa, dacă vedeți vreo poză decentă e clar făcută de Katrina, nu de mine. Trebuie să dăm credit unde e cazul, nu?

Întâi și-ntâi am sărit de Ekkamai și am oprit la Emporium și EmQuartier. La EmQuartier tema era Winter in Wonderland, iară laitmotivul…urșii polari. Mulți urși polari. De diferite dimensiuni și așezați în diferite poziții, ba doi dintre ei cu omi într-înșii de dansau și făceau poze. Totul pe fundal de cântece de Crăciun. Aveau și o scenă amenajată unde angajați de-ai mall-ului veneau și dansau, când am ajuns noi ieșiseră cei de la food court. A fost distractiv.

Am postat un filmuleț făcut la EmQuartier aici, pe pagina mea de Facebook. Și dacă tot ești acolo, poate dai și-un like paginii, eu nu dau nicio bere la schimb, mulțumesc.

 

Am mers apoi pe jos până la Terminal 21 – nu știu ce-au amenajat înăuntru, dar afară a fost cam dezamăgitor, doar un brad imens. Ce-i drept, nici nu aveau foarte mult spațiu la dispoziție.

 

La Amarin era cu temă de carnaval, în timp ce Gaysorn Plaza s-a umplut de spărgători de nuci.

 

Peste drum, la Central World, era puhoi de lume. De aceea am cam ocolit zona amenajată special, am făcut două-trei poze și ne-am îndreptat spre cortul Heineken Experience, despre care voi povesti mai jos.

 

Siam avea ca temă Harry Potter. Ori, mă rog, ceva magie, creaturi ciudate, un fel de Hogwarts.

 

Heineken Experience

În fiecare an se amenajează o așa-numită beer garden, un fel de terasă unde se bea bere, la Central World. Și cam tot în fiecare an, beer gardens sunt declarate ilegale.

Heineken Experience e un cort cu vreo 4 camere distincte, care ar trebui să-ți explice cum se face berea Heineken. Au limită de vârstă de 20 de ani pentru a intra, deși nu înțeleg de ce pentru că nu e niciun strop de bere în toată „experiența”. Este, de fapt, o oportunitate de a face poze colorate și cam atâta tot. Cea mai dezamăgitoare e penultima cameră, denumită „the tasting room”, care e plină de mingiuțe colorate, dar nu și de bere de gustat. Vorba lui G., când povesteam ce și cum: „sounds like you’ve been to a bad brothel”. Noa, fiecare cu ce-l doare.

Ultima cameră e destul de faină, un fel de experiență în virtual reality. Îți pui ochelarii și inițial apare sigla Heineken, dar steaua roșie nu e la locul ei, trebuie să o așezi tu și abia apoi ajungi a vedea din nou cum se face berea. Și tot din nou, nimic de gustat. Abia când ieși din cort dai fix în terasă, unde te îmbie turnuri cu bere, deși eu nu-s deloc fan Heineken. Oricum până apuci a ieși ai bea orice bere; ori aia, ori faci moarte de om, atâta de enervanți sunt „ghizii”, de fapt ceva promoteri îmbrăcați în halate albe: aproape te împing de la spate dintr-o cameră în alta, să nu cumva să stai prea mult pe acolo.

Ban Chiang, Udon Thani

Se vede treaba că city break-ul nostru în Udon Thani nu prea își merită numele pentru că nu am stat foarte mult în…city.  În Udon Thani adică. Citisem că undeva în provincie se află un sit arheologic aflat pe lista UNESCO și mie îmi plac treburile astea plicticoase cu muzee. Bonus, auzisem că ăsta e și cu schelete vechi de vreo 3000 de ani, lăsate la vedere așa cum au fost găsite de arheologi.

Ban Chiang este într-adevăr pe lista UNESCO din 1992, iar la momentul acela era cea mai veche așezare descoperită în Asia de Sud-Est ai cărei locuitori se ocupau cu agricultura. S-au găsit urme care arată că băștinașii deja începuseră a cultiva orez, precum și creșteau animale (vite, porci, găini).
Cum se mai întâmplă uneori în asemenea situații, totul a pornit cu o întâmplare: un student american de la Harvard, Stephen Young – aflat în zonă pentru studii antropologice, a descoperit așezarea pentru că era un…împiedicat. Omul s-a împiedicat de o rădăcină și s-a trezit nas în nas cu un fragment antic de olărie. Era anul 1966, însă abia în 1974-1975 s-au făcut excavări serioase unde, pe lângă obiecte intacte și fragmente din ceramică s-au descoperit și rămășițe umane, dar și artifacte din bronz.
De ce e atâta de importantă treaba cu bronzul cela? Pentru că cele mai vechi obiecte din bronz par a fi vechi de 2-3000 de ani, infirmând astfel teoria conform căreia Epoca Bronzului a ajuns în regiune via Orientul Mijlociu, mult mai târziu. De fapt, datarea inițială – făcută prin termoluminiscență1, ar fi făcut din Ban Chiang cea mai veche cultură din Epoca Bronzului din lume, datând undeva între 4420 î.e.n. – 3400 î.e.n. From zero to hero, cum s-ar zice. Abia după excavările făcute la jumătatea anilor ’70 s-au găsit suficiente fragmente și artifacte pentru a încerca datarea cu carbon2; s-a ajuns astfel la concluzia că așezarea din Ban Chiang își are începuturile prin 1500 î.e.n. și a fost locuită constant până în aproximativ 900 e.n. Tranziția către Epoca Bronzului pare a se fi făcut în 1000 î.e.n.
Aceleași săpături au mai distrus un mit: acela că arta în Asia de Sud-Est a fost în totalitate preluată de la indieni, chinezi ori alte civilizații mai vechi și mai…artistice. Ori articolele de olărie descoperite în număr impresionant sunt cum nu se poate mai artistice, pictate cu nuante de roșu și cu un design musai original. Obiectele din ceramică erau atât de uz practic, fiind folosite în viața de zi cu zi, cât și un simbol al statutului social, judecând după numărul mare de fragmente găsite alături de rămășițe umane.
Și uite-așa un student împleticit a făcut din Isaan un izvor de arte și tehnologie, pam-pam.
La cât de important e Ban Chiang pentru istoria regiunii, autoritățile nu s-au străduit a face locul foarte accesibil. Din Udon Thani să tot fie vreo 50 de kilometri și nu prea am văzut indicatoare, noi ne-am ghidat după GPS și când ni s-a părut că GPS-ul ne cam plimbă, am întrebat oamenii dacă suntem pe drumul cel bun. Dacă nu ai mașină ori te tocmești cu un taxi în oraș ori iei un autobuz. Numai că autobuzul nu este direct, sunt cele care merg în direcția provinciilor Nakhon Sakhon sau Nakhom Phanom. Trebuie îi spui șoferului că vrei să mergi la Ban Chiang, va opri la o intersecție cam la 7 kilometri distanță de sat unde deja așteaptă tuk-tuk-uri. Nu uita să negociezi mai întâi, regula de bază cu un tuk-tuk în Thailanda e să nu te urci înainte de a negocia.
Satul este foarte plăcut și curat. Se pot închiria biciclete pentru 10 baht pe oră, iar localnicii par deciși a păstra tradiția locuințelor de lemn și a olăritului. Sunt și una-două pensiuni pentru cei care vor să petreacă noaptea acolo.
Muzeul Național Ban Chiang se află chiar în mijlocul satului, e deschis vreo 5 zile pe săptămână și se „mândrește” cu dublu standard, ca mai toate locurile unde se plătește intrare în Thailanda: străinii dau pe un bilet 150 de baht, iar thailandezii 30. Este totuși bine organizat, plăcuțele sunt și în engleză, chiar dacă nu cea mai corectă engleză posibilă. Sunt multe diorame, voind a arăta viața de zi cu zi a locuitorilor străvechi din regiune,  sunt expuse obiecte din ceramică, bijuterii și unelte din bronz, dar și schelete vechi de 3000 de ani cu informații legate de vârstă, speranța de viață, precum și cauza morții (am văzut și cancere p-acolo). Punctul culminant este, evident, colecția de oale și obiecte din ceramică.
Nu și pentru mine, eu abia așteptam a ajunge la vreo 500 de metri de muzeu, la templul Wat Pho Si Nai. Nu pentru că m-aș fi omorât cu a vedea templul, de fapt nici nu prea știu ce a fost construit mai întâi: templul ori muzeul în aer liber. Posibil întâi s-au descoperit rămășițele și apoi s-au apucat a face un templu pe lângă, să aibă și preoțimea un os de ros. Da, și acilea clerul vrea bani, doar că i se spune donație.  Muzeul în aer liber nu e chiar în aer liber, este o clădire unde podeaua funcționează ca o platformă și unde totul arată exact așa cum arăta când s-au făcut excavări. Sunt morminte unde se văd oase, schelete întregi îngropate alături de obiectele personale de ceramică. Pur și simplu te uiți în jos la o bucățică de cimitir preistoric. Știu, posibil nu e foarte normal să fiu atâta de încântată a vedea locul de veci al unor oameni care au trăit acum vreo 3000 de ani. Cui îi pasă, normalul cică e destul de plictisitor.
Vorbind de plictiseală, după atâta istorie iaca și un pic de senzaționalism: în 2008 a izbucnit un scandal destul de mare când o mulțime de articole de olărie din Ban Chiang au apărut ca prin minune în muzee de prin California. Pare-se că la momentul respectiv mai multe exponate se găseau pe acolo decât în Ban Chiang. Povestea e că obiectele respective au fost scoase ilegal din Thailanda și apoi donate muzeelor din SUA. Totul, evident, pentru a se evita plata taxelor. Scandalul se termină oarecum cu bine, o parte dintre artifacte au fost returnate Thailandei în urma unor hotărâri judecătorești.

1. [Termoluminiscența se bazează pe capacitatea majorității mineralelor naturale (ceramică, roci etc.) de a emite lumină atunci când sunt încălzite. Intensitatea luminii este direct proporțională cu cantitatea de radiație primită de mineral făcând astfel posibilă datarea obiectelor ce au fost expuse la raze cosmice sau radiații telurice (da bre, alea ucigașe de care zicea Libertatea că sunt emanate prin București acum niște ani)]

2. [Datarea cu carbon are la bază un proces simplu: absolut toate organismele vii absorb carbon. Când acele organisme încetează a mai fi vii, încetează și procesul de absorbție. În natură, carbonul are doi izotopi stabili: C-12, C-13 și o cantitate infimă din izotopul radioactiv C-14 (C-14 este produs de razele cosmice și apoi distribuit în natură). Când un organism viu moare și deci nu mai absoarbe carbon, C-14 începe a se dezintegra. Cu cât trece mai mult timp, cu atât se dezintegrează mai mult. Știind că C-14 are un timp de înjumătățire de 5730 de ani și măsurând cât C-14 a rămas nedezintegrat la un anumit moment, se poate afla cu cât timp înainte acel organism a murit. Cool, huh? Partea nașpa e că nu poate fi folosit decât pentru a data organisme care au fost vii (fosile, anyone?) și, totodată, dacă un organism e mai vechi de 60000 de ani, datarea cu C-14 își cam pierde din precizie.]