Ban Chiang, Udon Thani

Se vede treaba că city break-ul nostru în Udon Thani nu prea își merită numele pentru că nu am stat foarte mult în…city.  În Udon Thani adică. Citisem că undeva în provincie se află un sit arheologic aflat pe lista UNESCO și mie îmi plac treburile astea plicticoase cu muzee. Bonus, auzisem că ăsta e și cu schelete vechi de vreo 3000 de ani, lăsate la vedere așa cum au fost găsite de arheologi.

Ban Chiang este într-adevăr pe lista UNESCO din 1992, iar la momentul acela era cea mai veche așezare descoperită în Asia de Sud-Est ai cărei locuitori se ocupau cu agricultura. S-au găsit urme care arată că băștinașii deja începuseră a cultiva orez, precum și creșteau animale (vite, porci, găini).
Cum se mai întâmplă uneori în asemenea situații, totul a pornit cu o întâmplare: un student american de la Harvard, Stephen Young – aflat în zonă pentru studii antropologice, a descoperit așezarea pentru că era un…împiedicat. Omul s-a împiedicat de o rădăcină și s-a trezit nas în nas cu un fragment antic de olărie. Era anul 1966, însă abia în 1974-1975 s-au făcut excavări serioase unde, pe lângă obiecte intacte și fragmente din ceramică s-au descoperit și rămășițe umane, dar și artifacte din bronz.
De ce e atâta de importantă treaba cu bronzul cela? Pentru că cele mai vechi obiecte din bronz par a fi vechi de 2-3000 de ani, infirmând astfel teoria conform căreia Epoca Bronzului a ajuns în regiune via Orientul Mijlociu, mult mai târziu. De fapt, datarea inițială – făcută prin termoluminiscență1, ar fi făcut din Ban Chiang cea mai veche cultură din Epoca Bronzului din lume, datând undeva între 4420 î.e.n. – 3400 î.e.n. From zero to hero, cum s-ar zice. Abia după excavările făcute la jumătatea anilor ’70 s-au găsit suficiente fragmente și artifacte pentru a încerca datarea cu carbon2; s-a ajuns astfel la concluzia că așezarea din Ban Chiang își are începuturile prin 1500 î.e.n. și a fost locuită constant până în aproximativ 900 e.n. Tranziția către Epoca Bronzului pare a se fi făcut în 1000 î.e.n.
Aceleași săpături au mai distrus un mit: acela că arta în Asia de Sud-Est a fost în totalitate preluată de la indieni, chinezi ori alte civilizații mai vechi și mai…artistice. Ori articolele de olărie descoperite în număr impresionant sunt cum nu se poate mai artistice, pictate cu nuante de roșu și cu un design musai original. Obiectele din ceramică erau atât de uz practic, fiind folosite în viața de zi cu zi, cât și un simbol al statutului social, judecând după numărul mare de fragmente găsite alături de rămășițe umane.
Și uite-așa un student împleticit a făcut din Isaan un izvor de arte și tehnologie, pam-pam.
La cât de important e Ban Chiang pentru istoria regiunii, autoritățile nu s-au străduit a face locul foarte accesibil. Din Udon Thani să tot fie vreo 50 de kilometri și nu prea am văzut indicatoare, noi ne-am ghidat după GPS și când ni s-a părut că GPS-ul ne cam plimbă, am întrebat oamenii dacă suntem pe drumul cel bun. Dacă nu ai mașină ori te tocmești cu un taxi în oraș ori iei un autobuz. Numai că autobuzul nu este direct, sunt cele care merg în direcția provinciilor Nakhon Sakhon sau Nakhom Phanom. Trebuie îi spui șoferului că vrei să mergi la Ban Chiang, va opri la o intersecție cam la 7 kilometri distanță de sat unde deja așteaptă tuk-tuk-uri. Nu uita să negociezi mai întâi, regula de bază cu un tuk-tuk în Thailanda e să nu te urci înainte de a negocia.
Satul este foarte plăcut și curat. Se pot închiria biciclete pentru 10 baht pe oră, iar localnicii par deciși a păstra tradiția locuințelor de lemn și a olăritului. Sunt și una-două pensiuni pentru cei care vor să petreacă noaptea acolo.
Muzeul Național Ban Chiang se află chiar în mijlocul satului, e deschis vreo 5 zile pe săptămână și se „mândrește” cu dublu standard, ca mai toate locurile unde se plătește intrare în Thailanda: străinii dau pe un bilet 150 de baht, iar thailandezii 30. Este totuși bine organizat, plăcuțele sunt și în engleză, chiar dacă nu cea mai corectă engleză posibilă. Sunt multe diorame, voind a arăta viața de zi cu zi a locuitorilor străvechi din regiune,  sunt expuse obiecte din ceramică, bijuterii și unelte din bronz, dar și schelete vechi de 3000 de ani cu informații legate de vârstă, speranța de viață, precum și cauza morții (am văzut și cancere p-acolo). Punctul culminant este, evident, colecția de oale și obiecte din ceramică.
Nu și pentru mine, eu abia așteptam a ajunge la vreo 500 de metri de muzeu, la templul Wat Pho Si Nai. Nu pentru că m-aș fi omorât cu a vedea templul, de fapt nici nu prea știu ce a fost construit mai întâi: templul ori muzeul în aer liber. Posibil întâi s-au descoperit rămășițele și apoi s-au apucat a face un templu pe lângă, să aibă și preoțimea un os de ros. Da, și acilea clerul vrea bani, doar că i se spune donație.  Muzeul în aer liber nu e chiar în aer liber, este o clădire unde podeaua funcționează ca o platformă și unde totul arată exact așa cum arăta când s-au făcut excavări. Sunt morminte unde se văd oase, schelete întregi îngropate alături de obiectele personale de ceramică. Pur și simplu te uiți în jos la o bucățică de cimitir preistoric. Știu, posibil nu e foarte normal să fiu atâta de încântată a vedea locul de veci al unor oameni care au trăit acum vreo 3000 de ani. Cui îi pasă, normalul cică e destul de plictisitor.
Vorbind de plictiseală, după atâta istorie iaca și un pic de senzaționalism: în 2008 a izbucnit un scandal destul de mare când o mulțime de articole de olărie din Ban Chiang au apărut ca prin minune în muzee de prin California. Pare-se că la momentul respectiv mai multe exponate se găseau pe acolo decât în Ban Chiang. Povestea e că obiectele respective au fost scoase ilegal din Thailanda și apoi donate muzeelor din SUA. Totul, evident, pentru a se evita plata taxelor. Scandalul se termină oarecum cu bine, o parte dintre artifacte au fost returnate Thailandei în urma unor hotărâri judecătorești.

1. [Termoluminiscența se bazează pe capacitatea majorității mineralelor naturale (ceramică, roci etc.) de a emite lumină atunci când sunt încălzite. Intensitatea luminii este direct proporțională cu cantitatea de radiație primită de mineral făcând astfel posibilă datarea obiectelor ce au fost expuse la raze cosmice sau radiații telurice (da bre, alea ucigașe de care zicea Libertatea că sunt emanate prin București acum niște ani)]

2. [Datarea cu carbon are la bază un proces simplu: absolut toate organismele vii absorb carbon. Când acele organisme încetează a mai fi vii, încetează și procesul de absorbție. În natură, carbonul are doi izotopi stabili: C-12, C-13 și o cantitate infimă din izotopul radioactiv C-14 (C-14 este produs de razele cosmice și apoi distribuit în natură). Când un organism viu moare și deci nu mai absoarbe carbon, C-14 începe a se dezintegra. Cu cât trece mai mult timp, cu atât se dezintegrează mai mult. Știind că C-14 are un timp de înjumătățire de 5730 de ani și măsurând cât C-14 a rămas nedezintegrat la un anumit moment, se poate afla cu cât timp înainte acel organism a murit. Cool, huh? Partea nașpa e că nu poate fi folosit decât pentru a data organisme care au fost vii (fosile, anyone?) și, totodată, dacă un organism e mai vechi de 60000 de ani, datarea cu C-14 își cam pierde din precizie.]

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Advertisements

Laos Loop – ziua 7. Înapoi în Thakhek. Nakhom Phanom – Thailanda

Na, că mai e un pic și se termină anul, iară eu tot n-am apucat a povesti despre cei 500 de kilometri pe scuter făcuți „la țară” în Laos.

 

În ultima zi am făcut atâtea încât nu-mi dau seama cum de ne-a ajuns timpul (de fapt știu, ne-am trezit la 5:30, aproape am plâns când a sunat ceasul): am mers tot drumul spre Thakhek din Kong Lo – un pic peste 180 km, am trecut granița în Thailanda și am avut vreo jumătate de zi la dispoziție să explorăm și orașul thailandez de graniță, Nakhom Phanom. Chiar nu am simțit că ne-am grăbit, am făcut totul la pas lejer. Pe lângă toate astea, a mai fost oleacă de agitație și cu Paulică – pățania cu telefonul uitat la Spring River Resort. Una peste alta, a fost bine, iaca și povestea:

 

Nu ne-am ținut de planul inițial de a ne întoarce pe unde am venit și, cu toată faima negativă a Route 13, am zis că e cea mai bună soluție, e autostradă și ajungem repede. Acuma, să nu-si imagineze tot cititorul autostradă-autostradă. Este mai degrabă vorba despre un drum județean, doar că e mai în linie dreaptă și asfaltat. Daaaaaar până să ajungem pe Route 13 am avut de-a face cu vreo 80 de kilometri de serpentine. Moartea mea! Puteau fi chiar moartea mea la propriu, dar nu și în ziua respectivă. În sfârșit, după o săptămână am căpătat ceva încredere pe drumuri sinuoase și am depășit și fricile acumulate în acea primă zi de coșmar. Problema cea mai mare până am intrat pe autostradă a fost de fapt calitatea șoselei: mergeai ce mergeai prin gropi, iar la un moment dat rămâneai fără asfalt. Drumuri de România și mai multe nu! A fost cred cel mai prost parcurs pe care l-am experimentat în toate cele șase zile.

Autostrada în sine nu a fost cu probleme, am ajuns în ThaKhek până în prânz, iar eu nu făcusem decât o trăsnaie: am intrat în depășire ca o floricică, deși din față veneau vreo trei mașini. Am lăsat scuterele la Wang Wang Rentals, unde nici măcar nu s-au obosit a le verifica de ceva defecțiuni ori zgârieturi, pur și simplu ne-au înapoiat pașaportul și duși am fost. Duși, duși, dar nu foarte departe. În Thakhek nu sunt taxiuri, sau nu am văzut noi. Cum eram în centru, erau niscai tuk tuk-uri, dar șoferii erau la…siestă, dormind bine-mersi. Pur și simplu nu puteau fi deranjați a ne duce până la graniță. Am găsit, într-un final, un pick-up și ne-am urcat în spate, în remorcă. Ăsta pare a fi fost highlight-ul Rekăi, era așa fericită și i se părea cea mai aventură-aventură să meargă preț de vreo juma de oră într-o remorcă. De,  dacă nu a avut tataie cu tractor și remorcă ce să-i fac?

 

Cum intri în Thailanda se simte: drumuri bune, asfaltate, fără gropi. Nu prea-mi place mie la thailandezi că se uită de sus la vecinii lor, că-s săraci, dar a intra pe șosea din Laos în Thailanda e ca și cum ai conduce din România în Ungaria. În Nakhom Phanom am ajuns flămânzi și murdari. Cu murdăria am rezolvat la hotel, dar cu foamea nu prea ne-a ieșit. Deși erau multe locuri cu de-ale gurii deschise, oamenii nu găteau. Că i-am prins între mese, prânzul se terminase, iar până la cină mai erau câteva ore. Am găsit, într-un final, un loc unde ne-au făcut niște pad thai învelit în omletă, dar ne-am ridicat de la masă cam nesatisfăcuți: parcă nu a fost chiar delicios. Am dat apoi de-un restaurant cu înghețată și ne-am fericit (mai ales noi, fetele) cu niscai porții gigantice.

Nakhom Phanom – în centrul orașului

 

Nakhom Phanom este un orășel simpatic, chiar pe malul Mekong-ului și cu vedere spre munții de calcar din Laos. Este foarte curat, iar pe malul râului e amenajată o faleză foarte faină cu o statuie a șarpelui mitic naga la loc de cinste (locuitorii din Laos și cei din regiuna thailandeză Isan cred că naga își are sălașul în Mekong).

Șarpele mitic Naga

Potrivit unui sondaj din 2013, cetățenii din provincia Nakhom Phanom sunt cei mai fericiți din Thailanda. Cei mai fericiți din The Land of Smiles, asta trebuie să însemne ceva! Traficul e lejer, iar oamenii sunt la fel de lejeri și relaxați. Nu am sesizat înclinații spre a jecmăni turistul, nici la șoferii de tuk-tuk, nici prin baruri ori restaurante. Dar noi am stat acolo jumătate de zi, insuficient timp pentru a analiza practicile localnicilor în raport cu străinii.

Cel mai cel eveniment din Nakhom Phanom pare a fi Lai Reua Fai, un festival plin de bărci iluminate celebrat de obicei la finele lui octombrie sau începutul lui noiembrie (data se schimbă, este în funcție de o sărbătoare religioasă buddhistă). Este un festival oarecum asemănător cu mult mai cunoscutul Loy Krathong. Diferența este că Lau Reua Fai se sărbătorește doar în provinciile din nord-estul Thailandei (și în Laos).

Viața de noapte nu pare a fi plictisitoare în oraș, sunt câteva baruri și restaurante, cu bere ieftină și mâncare chiar bună. Unele dintre acestea sunt chiar pe malul râului. Tot stând la un astfel de bar, bucurându-ne de apusul pe Mekong și uitându-ne la munții de calcar din depărtare, ne-am amintit cum în prima noapte în Thakhek băieții au ajuns la concluzia că de partea asta a râului, în Thailanda adică, oamenii se distrează mai bine. Au cam avut dreptate.

Turnul cu ceas din Nakhom Phanom

Prânz: omletă cu pad thai într-însa

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Templu în Nakhom Phanom

 

Apus peste Mekong. Știu, m-am jucat cam mult cu pozele. Sunt ca un copil cu o jucărie nouă 🙂

Munți de calcar în depărtare

Nervi II. Sau cum să supraviețuiești funcționarilor publici în Asia de Sud-Est

Să fie clar, când spun Asia de Sud-Est, nu mă refer la țări gen Singapore, unde-s mai occidentali ca occidentalii când vine vorba de reguli și respectarea lor. Zic de țări precum Cambodgia, Thailanda, Laos.

Mi-a venit a scrie despre asta după ce aseară am avut parte de-o experiență neplăcută cu o doamnă de la imigrări evident enervată de faptul că trebuie să lucreze la ora două noaptea. Admit, în general evit femeile care lucrează în poziții de genul în Asia. Dacă am de ales între un funcționar femeie și unul bărbat în Asia, apăi merg la bărbat. Iar dacă ești bărbat, ai face bine să mergi la o femeie. O fi greșit, neprofesionist și cum o mai fi, ba o fi chiar și neconform cu realitatea, însă experiența mea după trei ani de Thailanda spune că mai bine tratezi cu sexul opus.

Aseară, venind din Japonia, era o coadă atât de mare încât nu puteam vedea nimic și m-am așezat la întâmplare. Și, surpriză-surpriză, era o doamnă care s-a uitat prin pașaport după care zice: „no stamp”. De refuzat intrarea nu se punea problema, viza îmi expiră pe 7 septembrie, așa că am încercat să înțeleg la ce se referea. De fapt voia să spună că nu are unde a-mi aplica ștampila pentru  că am pașaportul plin. Ceea ce e și adevărat și fals. Pașaportul e într-adevăr plin în sensul că nu mai am pagini libere, dar e loc destul de ștampile pe ici-pe colo. Îi arăt un asemenea loc, dă vehement din cap că „no, big stamp”. Măi să fie, s-ar suprapune cu altă ștampilă într-un colț și serios că am cel puțin vreo 5-6 ștampile care se suprapun astfel.

Acuma, cu moștenirea românească, primul instinct e să începi pizduiala. Și, văleu, mă pricep la puține lucruri, dar hateritul chiar e unul dintre ele! Era două noaptea, eu obosită ruptă, stat o oră la coadă, mai aveam o oră de făcut până acasă, iar la 7 jumate dimineața trebuia să fiu în picioare. Și fix asta-mi mai lipsea, o vită pe tocuri căreia nu-i dă ștampila la milimetru!

Dar nu, nu e o idee bună în Thailanda. Pentru că oricât de incompetent și enervant ar fi funcționarul public, nu ridici tonul și nu încerci să-l faci să înțeleagă că e prost. A fi politicos și a nu-l face pe celălalt să „lose face” îs chestii de bază în kitul de supraviețuire thailandez. Singura armă pe care o ai e privirea. Serios, trebuie exersat îndelung până-ți iese: o privire din aia fixă, care explică în câte moduri poți ucide, dar însoțită de o voce cât se poate de calmă și politicoasă. Țipatul ori reclamația nu rezolvă nimic, devine o chestiune de orgoliu și, deși în final obții ce trebuia obținut inițial, te plimbă cât vor ei și-ți pun oricâte bețe în roate pot. Pentru că asta e satisfacția oamenilor mici: să se simtă puternici și să te frece cum vor ei doar pentru că sunt cei care-și pun ștampila sau semnătura pe o hârtie. Pentru că existența lor e atât de mizerabilă încât răzbunarea lor cea mare e să te facă pe tine să pierzi timp și un neuron-doi. Așa complex al funcționarului public e observabil prin cam toate țările birocrato-corupto-sărace, de la România la Thailanda.

 

Așadar, purcezi la drum cu răbdare, calm, politicos și rece ca-n Luceafărul lu’ Eminescu.  Formulezi cererea clar, iar dacă poți adăuga și-un zâmbet din ăla care aruncă săbii de samurai, cu atât mai bine. Eu am rezolvat în cinci minute, supervizorul domniței mi-a pus ștampila pe pașaport fără a se plânge că o are prea mare. Ștampila adică.

Iote unde se suprapun ștampilele. Și dacă făcea un mic efort nu se suprapuneau deloc.