Laos Loop – ziua 7. Înapoi în Thakhek. Nakhom Phanom – Thailanda

Na, că mai e un pic și se termină anul, iară eu tot n-am apucat a povesti despre cei 500 de kilometri pe scuter făcuți „la țară” în Laos.

 

În ultima zi am făcut atâtea încât nu-mi dau seama cum de ne-a ajuns timpul (de fapt știu, ne-am trezit la 5:30, aproape am plâns când a sunat ceasul): am mers tot drumul spre Thakhek din Kong Lo – un pic peste 180 km, am trecut granița în Thailanda și am avut vreo jumătate de zi la dispoziție să explorăm și orașul thailandez de graniță, Nakhom Phanom. Chiar nu am simțit că ne-am grăbit, am făcut totul la pas lejer. Pe lângă toate astea, a mai fost oleacă de agitație și cu Paulică – pățania cu telefonul uitat la Spring River Resort. Una peste alta, a fost bine, iaca și povestea:

 

Nu ne-am ținut de planul inițial de a ne întoarce pe unde am venit și, cu toată faima negativă a Route 13, am zis că e cea mai bună soluție, e autostradă și ajungem repede. Acuma, să nu-si imagineze tot cititorul autostradă-autostradă. Este mai degrabă vorba despre un drum județean, doar că e mai în linie dreaptă și asfaltat. Daaaaaar până să ajungem pe Route 13 am avut de-a face cu vreo 80 de kilometri de serpentine. Moartea mea! Puteau fi chiar moartea mea la propriu, dar nu și în ziua respectivă. În sfârșit, după o săptămână am căpătat ceva încredere pe drumuri sinuoase și am depășit și fricile acumulate în acea primă zi de coșmar. Problema cea mai mare până am intrat pe autostradă a fost de fapt calitatea șoselei: mergeai ce mergeai prin gropi, iar la un moment dat rămâneai fără asfalt. Drumuri de România și mai multe nu! A fost cred cel mai prost parcurs pe care l-am experimentat în toate cele șase zile.

Autostrada în sine nu a fost cu probleme, am ajuns în ThaKhek până în prânz, iar eu nu făcusem decât o trăsnaie: am intrat în depășire ca o floricică, deși din față veneau vreo trei mașini. Am lăsat scuterele la Wang Wang Rentals, unde nici măcar nu s-au obosit a le verifica de ceva defecțiuni ori zgârieturi, pur și simplu ne-au înapoiat pașaportul și duși am fost. Duși, duși, dar nu foarte departe. În Thakhek nu sunt taxiuri, sau nu am văzut noi. Cum eram în centru, erau niscai tuk tuk-uri, dar șoferii erau la…siestă, dormind bine-mersi. Pur și simplu nu puteau fi deranjați a ne duce până la graniță. Am găsit, într-un final, un pick-up și ne-am urcat în spate, în remorcă. Ăsta pare a fi fost highlight-ul Rekăi, era așa fericită și i se părea cea mai aventură-aventură să meargă preț de vreo juma de oră într-o remorcă. De,  dacă nu a avut tataie cu tractor și remorcă ce să-i fac?

 

Cum intri în Thailanda se simte: drumuri bune, asfaltate, fără gropi. Nu prea-mi place mie la thailandezi că se uită de sus la vecinii lor, că-s săraci, dar a intra pe șosea din Laos în Thailanda e ca și cum ai conduce din România în Ungaria. În Nakhom Phanom am ajuns flămânzi și murdari. Cu murdăria am rezolvat la hotel, dar cu foamea nu prea ne-a ieșit. Deși erau multe locuri cu de-ale gurii deschise, oamenii nu găteau. Că i-am prins între mese, prânzul se terminase, iar până la cină mai erau câteva ore. Am găsit, într-un final, un loc unde ne-au făcut niște pad thai învelit în omletă, dar ne-am ridicat de la masă cam nesatisfăcuți: parcă nu a fost chiar delicios. Am dat apoi de-un restaurant cu înghețată și ne-am fericit (mai ales noi, fetele) cu niscai porții gigantice.

Nakhom Phanom – în centrul orașului

 

Nakhom Phanom este un orășel simpatic, chiar pe malul Mekong-ului și cu vedere spre munții de calcar din Laos. Este foarte curat, iar pe malul râului e amenajată o faleză foarte faină cu o statuie a șarpelui mitic naga la loc de cinste (locuitorii din Laos și cei din regiuna thailandeză Isan cred că naga își are sălașul în Mekong).

Șarpele mitic Naga

Potrivit unui sondaj din 2013, cetățenii din provincia Nakhom Phanom sunt cei mai fericiți din Thailanda. Cei mai fericiți din The Land of Smiles, asta trebuie să însemne ceva! Traficul e lejer, iar oamenii sunt la fel de lejeri și relaxați. Nu am sesizat înclinații spre a jecmăni turistul, nici la șoferii de tuk-tuk, nici prin baruri ori restaurante. Dar noi am stat acolo jumătate de zi, insuficient timp pentru a analiza practicile localnicilor în raport cu străinii.

Cel mai cel eveniment din Nakhom Phanom pare a fi Lai Reua Fai, un festival plin de bărci iluminate celebrat de obicei la finele lui octombrie sau începutul lui noiembrie (data se schimbă, este în funcție de o sărbătoare religioasă buddhistă). Este un festival oarecum asemănător cu mult mai cunoscutul Loy Krathong. Diferența este că Lau Reua Fai se sărbătorește doar în provinciile din nord-estul Thailandei (și în Laos).

Viața de noapte nu pare a fi plictisitoare în oraș, sunt câteva baruri și restaurante, cu bere ieftină și mâncare chiar bună. Unele dintre acestea sunt chiar pe malul râului. Tot stând la un astfel de bar, bucurându-ne de apusul pe Mekong și uitându-ne la munții de calcar din depărtare, ne-am amintit cum în prima noapte în Thakhek băieții au ajuns la concluzia că de partea asta a râului, în Thailanda adică, oamenii se distrează mai bine. Au cam avut dreptate.

Turnul cu ceas din Nakhom Phanom

Prânz: omletă cu pad thai într-însa

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Templu în Nakhom Phanom

 

Apus peste Mekong. Știu, m-am jucat cam mult cu pozele. Sunt ca un copil cu o jucărie nouă 🙂

Munți de calcar în depărtare

Advertisements

Laos Loop – ziua 6. Peștera Kong Lo

Sau Kong Lor sau Konglo sau Konglor, cum vă place.

Peștera aceasta ar trebui să reprezinte climaxul unei aventuri cât se poate de faine. Lungă de 7.5 kilometri, săpată în roci calcaroase de către râul Hinboun, caverna e obiectivul turistic principal din zonă. Serios, Kong Lo și cascada Namsanam hrănesc vreo două sate plus orășelul Nahin. Pentru că turism și turiști. Și, spre deosebire de alte locuri care trăiesc din turism, oamenii nu-s măgari și nu se aruncă la prețuri. Nici măcar traversatul peșterii cu barca nu e scump, costă vreo 8$ de căciulă, dacă-s doi omi în barcă. Chiar și ăi mai zgârciți trebuie să admită că e un preț decent ținând cont de faptul că toată povestea durează vreo 40 de minute și că prețul e dus-întors. Asta dacă te întorci cu barca. Pentru că se poate lua un ghid local și făcut ceva trekking la întoarcere – trecut muntele pe jos adicătelea, durează cică vreo 6 ore. Sau petrecut o noapte de partea cealaltă, am auzit că-s niscai pensiuni cu un mic dejun yummy yummy pe acolo, iar a doua zi trekking ori barca înapoi, după gust.

20170104_111750

Noi am fost cei mai leneși dintre leneși: singurul lucru de care ne-am dovedit capabili a fost să ne trezim dimineața devreme pentru a ajunge la peșteră. Adică pe la 7:30. Da, pentru mine atunci e dimineața devreme. Ne-am dezmeticit un pic, am luat micul dejun și am schimbat planul: inițial voiam să plecăm după ce explorăm peștera și să facem cale întoarsă  spre Thakhek, să mergem cât putem, apoi să ne oprim și să căutăm cazare, iar ziua următoare să facem restul de kilometri și să trecem granița. Toate astea pentru că nu voiam a conduce pe Route 13, de care auzisem că e și plin de gropi și periculos. Doar că Paulică s-a trezit cam  prost dispus la stomac și a sugerat că am putea petrece restul zilei și încă o noapte la Spring River Resort, după care, a doua zi, mergem chiar pe infamul Route 13 și facem tot drumul dintr-o bucată pentru că e autostradă și deci merge repede. Când am auzit de autostradă m-am fericit toată: oricât de periculos ar fi și oricât de multe camioane ar apărea pe drum, nu poate fi mai rău decât toate serpentinele alea care ne așteptau în caz de întoarcere pe unde am venit.

20170104_091120

Cu noul plan stabilit am urcat pe motorete și am făcut cei 2 kilometri până la peșteră. Se poate și pe jos, dar…lene. De ce aș merge doi kilometri când pot conduce câteva minute? Apropo, parcarea pentru mașini/scutere se plătește separat, nu intră în prețul traversării peșterii, dar oricum e o nimica toată. Și încă o chestie de știut: a se purta pantaloni scurți și papuci sau sandale pentru că e rost de udat la picioare. Dacă nu ai pantaloni scurți nu-i bai, nici eu nu am avut la mine, dar blugii au mers suflecați fără nicio  problemă. Nici papuci sau sandale nu-i bai dacă nu ai, fac ei rost p-acolo pe la intrarea în peșteră de o pereche: Reka era în teniși și i-a găsit ghidul o pereche de papuci.

Bun, acum despre peșteră pe dinăuntru: băi, e mișto. Și cam atâta că eu cu geologia mă limitez la a ști ce e o stalactită și o stalagmită, iar One-Eyed Willy, ghidul nostru (l-am alintat așa că săracul avea doar un ochi funcțional), nu știa a povesti în engleză și nici prea multe despre peșteră. Job-ul lui e doar de barcagiu, dar știe a-l face admirabil, plus că ne-a echipat și cu veste de salvare și lanterne. Barca e un fel de sampan cu motor, fără acoperiș, cică ar putea căra trei oameni pe lângă barcagiu, dară eu nu m-aș risca. Bine, eu fac cât doi așa că posibil matematic s-a adeverit că încap patru oameni.

20170104_091436

Tot traversatul ăsta nu e așa, doar mers continuu cu barca dintr-o parte în alta (ba chiar se poate înota nu departe de intrarea în peșteră și băieții s-au încumetat la întoarcere, deși apa era rece bine). La un moment dat ghidul oprește barca, iar turiștii urcă pe niște trepte săpate în stâncă și purced la a admira tot felul de formațiuni geologice luminate multicolor. La capătul cărării se coboară iar în barcă, până la următorul „hop”. Pentru că în timpul sezonului rece apa nu e foarte adâncă în anumite zone, barca trebuie împinsă. Cum e inuman să ceri unui laoțian de 45 de kile să împingă doi vestici cel puțin osoși și cel mult grași, se coboară iar. Aici ne udăm binișor: coborâm din barcă și stăm pe un fel de delușor și din nou în barcă de partea cealaltă a dealului.

20170104_091700

Adâncimea mi se pare super dubioasă în peșteră: aici barca trebuie împinsă, iar un metru mai încolo pare să fie atât de adâncă încât ajunge până la gât, dacă nu și peste. Înăuntru – umed tare, dar și olecuță răcoare. La ieșirea din grotă nu se încheie povestea pur și simplu, ci se merge un pic mai mult pe râu, până la un popas de unde se pot lua chipsuri și Cola. De-acolo se poate urca mai departe către sat/pensiuni și apoi trekking ori rămas peste noapte. Sau, după nițică relaxare, întors cu barca. Noi am luat barca înapoi, iar pentru restul zilei am lenevit, mâncat ca porcii și băut cu măsură la Spring River Resort.

20170104_145112

Spring River Resort

Am zis că voi povesti separat de Spring River Resort și iaca, mă țin de promisiune. Este unul dintre puținele locuri din zona Laos Loop unde treaba merge ca și-n restul lumii: se poate face rezervare online dinainte, rezervare care se respectă, se acceptă aproape orice monedă de circulație internațională (la un curs decent), iar mâncarea se gătește acolo, pe loc, și-i bună și proaspătă.

Spring River Resort e la vreo 2 kilometri de peștera Kong Lor, într-un fel de pădurice la capătul unui drumeag plin de pietre, iar restaurantul e cu vedere cât se poate de faină la râu. În râu e loc și de înotat și de plimbat cu barca. Ba, Leuang, managera, povestea că apa e atât de curată încât chiar se poate bea; nu știu, nu m-am riscat. Tot către râu mai au vedere și o parte din bungalouri, cele care par mai rezistente și mai intime. Zic intime pentru că restul, cele cu vedere la grădină, nu sunt o idee bună dacă ești în luna de miere. Serios, parc-ar fi împletite dintr-un fel de răchită și pereții îs atâta de plăpânzi încât îl auzeam pe Dave pârțâind în bungalow-ul vecin.

20170103_153846

Locul este excelent după 5-6 zile de dormit prin hoteluri dubioase și case de oaspeți pentru backpackeri. De fapt, nu am văzut deloc backpackeri cazați acolo, deși prețurile sunt chiar ok: între 15$ și 50$ pentru o căsută de două – trei persoane. Se găsesc și guesthouses chiar mai ieftine un pic mai aproape de peșteră, mie însă aici mi s-a părut perfect: foarte curat, ieftin, mâncare bună și natură.

Bine, treaba asta cu natura e discutabilă: eu, oamă născută și crescută la țară printre animale, dorm de minune în cântat de greieri toată noaptea și cântat de cocoși cu noaptea-n cap. Dorm de minune însemnând că nu aud nimic. Alții, omi mai sensibili de oraș, posibil să fie iritați că de!, la bloc ești obișnuit a-l auzi pe vecin trăgând apa, nu cântat de greieri. Exemplu clar: după prima noapte eu m-am trezit odihnită ca după o săptămână de concediu, iar Dave și-a băgat organul cu noaptea-n cap în greieri și într-un cocoș răgușit. Deși, vorba ceea, și el tot de la țară vine, dară una e „la țară” în România și alta e „la țară” în Anglia.

20170103_152742

Pe lângă toate treburile astea relativ obiective (așezare, preț, haleală, curățenie), Spring River Resort e și genul de loc sfințit de om. Leuang, cea care taie și spânzură acolo, este absolut fantastică. Simplă, amuzantă, onestă, muncitoare. Serios că nu știu când doarme. Face rezervări, discută cu oaspeții, gătește, ia banii, dă banii. Și le face pe toate bine. Ba, are și un fel de încredere așa pe care până acum am văzut-o doar în Laos în zona asta de lume; târziu, când angajații închid bucătăria și merg la somn, lasă deschis în restaurant un fel de mini-bar: un frigider cu chestii de băut și ceva rafturi cu de-ale gurii. Iei orice poftești, doar scrii pe o tăbliță lipită de perete numărul camerei și ce ai luat, iar a doua zi ți se adaugă la nota de plată totală.

Și, de parcă toate astea nu erau suficiente, Leuang mai e și de o corectitudine monumentală: la plecare Paulică și-a uitat telefonul. Numai că și-a dat seama de asta când eram deja la vreo 80 km distanță în drum spre Thakhek, așa că în mintea lui îl considera pierdut. Oprisem de prânz, iar restaurantul avea WiFi astfel că am zis să facem o încercare și să sun de pe Skype, să vedem ce și cum. Să vezi minune: Leuang ne-a confirmat că telefonul a fost găsit în cameră și că are o prietenă care oricum va fi în Thakhek în seara respectivă, așa că îl poate trimite prin ea. Numai că noi urma să trecem deja granița în aceeași zi. Soluția a venit tot de la Leuang: avea o altă prietenă care urma să fie în Nakhom Phanom, orășelul thailandez de graniță, sâmbăta următoare și putea trimite mobilul prin poștă. Și chiar a făcut-o. Paulică și-a primit telefonul câteva zile mai târziu, iar când s-a oferit să plătească el costul expedierii coletului, a primit răspunsul: „no need, all of you were good customers.” Ca idee, am fost atât de „buni clienți” încât am lăsat acolo maxim 100$ de personă pentru două zile. Incluzând tot: cazare, masă, bere. Sigur, pentru Laos e mult, dar parcă…nu-i chiar atât de mult, mai ales că sunt puține șanse ca oricare din noi să revină acolo în viața asta.

20170103_153526

La toate chestiile astea faine mai adaug și că la plecare ne-au pus în rucsac niscai biscuiți și prăjiturele moka, să avem de drum. Plus în cea de-a doua zi acolo Leuang nu reușea a scana un document, așa că am ajutat-o și, considerând că îmbrățișarea pe care mi-a dat-o nu a fost mulțumire suficientă, la cină m-am trezit cu desert din partea casei: ceva banane prăjite în aluat, cu miere și struguri.

Oamenii au și un videoz pe iutube, să nu aud că vorbesc prostii și m-am vândut a povesti frumos doar pentru că am primit gratis niscai banane în aluat și trei fursecuri: