Category Archives: Alandala

How To Be Idle, de Tom Hodgkinson

Probabil pentru a-mi da peste nas cu puturoșenia de care dau dovadă, am primit cadou acum ceva vreme „How To Be Idle” de Tom Hodgkinson. Nenea ăsta editează cică o revistă care se cheamă The Idler și apreciază omii leneși ca subsemnata.


Ce-am văzut eu la Hodgkinson încă de când am deschis cartea e că omul e punkist și anarhist și beutor și fumător. Eram chiar entuziasmată până i-am văzut și poza și mi-am dat seama că nu toți punkiștii sunt sexoși. Aia e, am rămas să povestesc de carte dacă autorul nu e prea arătos.

Carte care nici ea nu e mare brânză, e genul de cărțulie de-o citești în tren, avion sau pe budă. Amuzantă pe alocuri, adevărată prin alte locuri, cartea are câte-un capitol pentru fiecare oră din zi, iar domnul de-a scris-o a dedicat fiecărei ore o activitate pentru lenevoși. Gen: chiul, mahmureală, boală, ceai, plimbare, sex, pescuit, tutun etc. Omul vine cu argumente slăbuțe (cum e normal la o carte de genul ăsta) și multe citate, dar măcar nu m-a încruntat.

Am totuși să-i reproșez ceva dumnealui: are o viziune ușor romantică a leneșului. Pentru Hodgkinson leneșul este un om inteligent, predispus la medidație, la hedonism și care se spală des. Confundă de multe ori lenevia cu libertatea și le împreunează pentru a da naștere anarhistului. Apăi eu am impresia că n-a văzut puturoșenie și nu știe ce înseamnă lenea aia mare în care omul e și prost și nu produce nimic, dar consumă cât cuprinde.

Dar unde-mi cobor pălăria în fața autorului e la citatul de mai jos. Citat cu care închei, că mai am 3 beri de băut.


„Pentru leneși sexul trebuie să fie dezordonat, amețit, vulgar, lenevos. Trebuie să fie pervers, destrăbălat și lubric, murdar până acolo încât celor doi să le fie rușine să se privească a doua zi dimineață.”


Ceea ce vă dorim și dumneavoatră!

Advertisements

Vrum-vrum, de Cristina Frîncu

Pe Cristina Frîncu aka Rockozaur (sau Rockozaur aka Cristina Frîncu, hm?) o cunosc de ani buni, de pe vremea când amândouă trăgeam la aceeași uzină – cum îi place ei să spună, și chiar îndrăznesc a spune că suntem prietene. Doar am împărțit destule beri, milioane de bre-uri și, cred, mii de mail-uri cu bârfe și povești. Și, cel mai important, am împărțit niscai concerte și festivaluri, inclusiv pe Lemmy atunci când am văzut Motorhead live la București.

Legătura noastră nu a fost înlesnită de excursii la șoping ori discuții despre make-up, ci mai degrabă de un fel de brainstorming absurd generat de alcool care frecvent ducea la conversații scatofilo-amuzante pentru că nu știu cum se făcea, dar adesea ajungeam a vorbi despre…căcat. Și scrisul mai făcea parte din conversațiile noastre, doar amândouă aveam bloguri atunci, al meu mai dement, al ei mai literaro-dement.

Cristina își dorea să scrie. Și chiar scria, proză scurtă pe vremea ceea. Vrum-vrum e primul ei roman, și ăsta scris din greșeală. Da, din greșeală, pentru că a citit aiurea condițiile de participare la concursul de debut organizat de editura Adenium și n-a văzut că putea participa inclusiv cu proză scurtă. Iar cum viața obișnuiește să ne ia la mișto, a și câștigat concursul respectiv.

 

Astfel am ajuns noi a citi Vrum-vrum. Dacă nu ar fi fost Cristina amețită, n-am fi aflat povestea Clarei B., pornită spre Hollywood întru ajutorarea lui Poeteski, lăsat fără inspirație de către o muză căcăcioasă. Și nu pornită oricum, ci cu Hondița, un vrum-vrum decupat din hârtie.

Clara B., alintată și Cea Mai Bună Cu Săgeată, își face veacul în Piua! – Restaurantul Unde Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic Rău, când este abordată de Poeteski, un ciudat pălăriat mirosind a usturoi. Lui Poeteski musai îi trebuie inspirația, iar Clara B. purcede spre Hollywood în căutarea muzei dubioase de mai sus. Clara B. se bazează, în plecăria ei, și pe Eris Discordia, o mâță rârâită pe care o ține în torsetă. Dacă nu știți ce e aceea o torsetă, n-aveți decât a citi cartea. Pe de altă parte, Eris Discordia, fiind o mâță independentă și drăcoasă nu se bazează pe nimeni, ea e destul de bazată de una singură. De îndată ce Poeteski, Clara B. și Eris pornesc la drum pe Hondița lor decupată, începe nebunia: tot felul de aventuri și întâlniri cu triunghiulari, clovni, Johnny Depp și fane nebune. Da, Johnny Depp apare în carte și nu, nu bate pe nimeni, ba e la fel de sexos ca întotdeauna.

Clara B. are și o superputere, de parcă faptul că poate folosi orice sistem de credințe i se pare potrivit la un moment dat nu e de ajuns: își poate mări ori micșora bustul după propria plăcere. Ori dacă nu e în funcție de plăcere, atunci măcar e după nevoie, a avea niște sâni gigantici se dovedește a fi util pe alocuri în poveste. Mie asta îmi sună a ceva ce-aș putea denumi țâțe issues, dar nu știu, nu mă bag. Ce e clar, însă, e că dincolo de nebunie, de non-sens, de aventura demnă de Don Quijote, de umor, de expresii geniale precum „mă apropii de sfârșit, deși sunt abia la jumătate”, romanul e plin de daddy issues.

El Padre aproape că e un personaj principal fără a fi un personaj principal, e cel mai aproape de rolul de villain. E mereu în umbră, încercând mai mult a-și făuri fiica decât a o modela, mereu poruncind mai mult decât explicând, mai degrabă un mic tiran decât un părinte. Amintirile Clarei B. cu El Padre vin valuri-valuri pe vrum-vrum și nu-s deloc amuzante. De fapt sunt de-a dreptul deprimante și deodată înțelegi de ce Clara B. s-a refugiat în Piua! – locul Unde Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic Rău. Pariu că El Padre nu are ce căuta în Piua!

Evident, THE personaj e Eris. Iaca geniul lui Rockozaur, pe lângă un headbang nebun imaginat la o intersecție cu un triunghiular și cu miros înnebunitor de friptură: a făcut dintr-o mâță rârâită  un personaj mai personaj decât Johnny Depp. Ceea ce eu nu credeam a fi posibil.

Am și dedicație!

Știu, iară am tăcut. Dară lenea e cucoană mare, cum bine au zis înțelepții.

Mai știu și că nu doar eu stau bine cu trândăvia, ci și voi, cei 5 de vă mai uitați pe aici din când în când. Că aia e, lenea e o „calitate” universal umană, cine nu are episoade de lene ori a fost răpit de extraterești ori e neamț.

Cu toată lenea mea, zic așa: haida să facem un heirup să-i ajutăm pe Simona și Alex să-și îndeplinească visul.

Cine sunt Simona și Alex?

Cel mai probabil îi știi deja, sunt cei de la lipa-lipa și, după ce anul trecut au plecat de nebuni prin Asia, acum sunt în Mexic și au un vis despre care scriu aici.

De ce i-ai ajuta pe Simona și Alex?

Păi în primul rând pentru că nu ești un cârnat și nu mori la gândul că alți oameni chiar au curajul să facă ceea ce alții doar viseză. În al doilea rând pentru că nu te costă nimic, durează două secunde și, să fim serioși, oricum pierzi vremea pe interneți, două secunde îs fix nimic, nu te concediază nici șeful și nu se arde nici tocănița cât apeși butonul cela pe care scrie „vote”.

În al treilea rând și de fapt cu asta trebuia să încep, pentru că Simona și Alex sunt niște oameni mișto. Dacă vrei să te convingi, citește-i puțin. Sunt oameni veseli, care fac ceea ce fac din pasiune și au o modestie faină tare, ceea ce e rar prin blogosferă. Dacă m-aș întâmpla cu ei pe același continent mi-ar plăcea să împărțim niște beri.

Ce-ți iese ție la treaba asta?

Hai, mai ușor cu obrăznicia, nu totul e despre tine. Cum, surprinzător, nu totul e despre mine. De aia am lăsat lenea deoparte și am mai pierdut și câteva minute scriind articolul ăsta. Plus cele două secunde cât am apăsat butonul cela. Și n-am murit.