Coldplay live în Bangkok

Intro. Relația mea cu trupa asta e destul de necomplicată: l-aș silui pe tobaru’ Champion de vreo 455 de ori pe zi, iar pe Chris Martin (acuma că e bătrân, când era tinerel nu era cine știe ce) cam de 455 x 5 ori pe zi. Altfel, dacă am youtube pe autoplay și-s prin baie ori sortez hainele de spălat și se nimerește câte-o piesă Coldplay, mă trezesc întrebându-mă „ce plm mai e și miorlăiala asta?”. Dacă, în schimb, îs cu fața în laptop și-mi pică ceva gen Fix You sau The Scientist nu doar că fredonez, dar mai și bălesc. Acuma, lăsând vrăjeala la o parte, mie chiar îmi plac mult The Scientist și Fix You.

Asta e, toată oama îmbătrânește, s-au dus vremurile când la 7 dimineața aveam în căști Misfits și „d-ăia de dau din cap” – cum zice mama, acuma încep ziua cu Pearl Jam și Billy Idol și 80s mix și nici nu mă mai trezesc la 7 dimineața. Ba, am și papuci din ăia culoare îndoielnică roșu-corai, iar bandana aia plină de cranii e de negăsit.

Pe lângă toate astea, mai sunt și ne…cântată, băi nene! Serios, păi aici „muzică” și „festival” înseamnă tot felul de dijei din ăia dubioși și One Direction. În 3 ani în Thailanda am prins doar o dată Machine Head și o dată Muse. Sigur, au fost și Guns N’ Roses, dar la ăia nu merg din principiu că ăsta e singurul principiu care mi-a mai rămas neîncălcat. Așadar, când am auzit că vin Coldplay am crezut că-l prind pe Dumnezeu de-un picior și mi-am luat bilet (scump, nenică) de cum s-au pus în vânzare, să știu o treabă.

Scena principală pe lumină

 

Înainte de.  Aveam ceva presimțire că n-or să meargă lucrurile strună, erau zvonuri de supra-vânzare a biletelor: peste 60 000 de bilete în stadion cu capacitate maximă de 50 000. Plus trebuia luat în calcul traficul din oraș care nu-i o glumă, am prins aglomerație și la 1 jumate noaptea în Bangkok. Plus nu-i prea mare experiență în organizarea de concerte mari. Așa că am decis să plecăm devreme.

Și bine am făcut. Am ajuns cu puțin înainte de deschiderea porților, dar lume căcălău, Măria Ta. Și doar o intrare. Nu glumesc, accesul se făcea pe o singură poartă, indiferent unde aveai bilet, după intrarea pe poarta principala urma a-și căuta fiecare sectorul.

Dar alta era mirarea noastră: nu am văzut în viața mea atâtea hijaburi la un concert. De fapt, ce zic eu aici, nu am văzut în viața mea o femeie cu batic în cap la un concert, iar aici erau muuuuuuulte! Nu știu, dară mie Chris Martin mi se pare a fi prea sexos pentru a fi considerat halal. Adică omul e dătător de fantezii ilegale și pentru un agnostic, ce să mai vorbim de femei musulmane. Și totuși…erau atât de multe încât m-am apucat a trimite mesaje prietenilor: „bre, e plin de țigani aci, steaguri de Malaezia, Indonezia, Pakistan, Bangladesh, India și alte țări d-astea colorate de care n-am auzit în viața mea.” Și, haida, ușurel cu d-alea cum că-s rasistă, măcar de-ar fi toți rasiștii ca moi.

Culmea, cele mai vehemente reacții au venit de la amici musulmani. Ahmer îmi scrie: „ia filmează-le și întreabă-le dacă muzica nu e haram. Și dacă e haram și le place, de ce sunt așa ipocrite și poartă basma?” Sumair e mai calm legat de basma, dar e enervat că nu e bere: „fuck that shit, ce fel de concert e ăla fără bere?!” Că da, curat halal, nu era bere. Niciun fel de alcool, iar băutură înăuntru mumu. La peste 30 de grade și în plină vară thailandeză, băutura (adică apa și Cola) era în afara sectorului în care stăteam. Așa că dă-i cu deshidratare.

Și după ce că am stat „pe uscat” nici muzică n-a fost. Coldplay au început pe la 9, în deschidere a fost o gagică de prin Australia, iar înainte de asta…imnul regelui Thailandei decedat în octombrie. Serios, în afară de asta am ascultat câteva ore un băiat din Bangladesh vrăjind o tipă din Malaezia și m-am conversat cu niște fete din Maldive. Dară n-a ținut mult că a făcut Paulică ochi de broscoi „ce faci, știi că nu-mi place să ne împrietenim cu oamenii”. Da, omul glumea.

Amicele din Maldive

 

În timp ce.  În vremuri de demult, când nu purtam papuci roșu-corai și mergeam cu gulia la metale, aveam noi o vorbă: „nu stai suficient de în față dacă nu le poți mirosi boașele ălora de pe scenă”. La băieții ăștia nici măcar un damf n-am simțit, atâta lume era în fața mea. Oricum eu sunt convinsă că boașele lui Chris Martin nu miros, altfel nu făcea sclifosita aia de Gwyneth Paltrow doi copii cu el.

Concertul a început destul de în forță (pentru Coldply, that is): Yellow a doua piesă, urmată de Every Teardrop is a Waterfall, totul într-o explozie de culori și lasere. La The Scientist aveam pielea de găină, iar la Everglow deja mă luam în brațe cu musulmanca de lângă mine. Au cântat multe din alea mai vechi, alea care plac bătrânelor ca mine: Fix You, In My Place, Don’t Panic. Am uitat și de transpirație și de sete și de faptul că securitatea a fost o glumă. Noroc că thailandezii sunt pașnici, singura chestie periculoasă cu care s-a intrat a fost o…varză. Sper că nu se voia a fi ceva apropo la muzica ălora de pe scenă.

Care oameni pe scenă (sau scene, că au fost 3) mi s-au părut atât de naturali și simpli, aproape…calzi. Cu toată muzica lor de pension, au făcut un show atât de bun și bine gândit și plin de viață și culori și optimism, încât la final râdeam ca proasta. Am fost zen două zile după concert, nimic nu-mi scotea capul din nori.

Rant. Și băi, nene, dacă ăștia cu lălăiala lor au făcut pakistanezi să se țină în brațe cu indieni, femei cu hijab să danseze lângă gagici în fuste mini, alb cu maro cu negru cu galben să cânte pe-o singură voce, atunci asta aduce oamenii împreună, nu corectitudine politică și filme cu negri obligatorii la Oscar. Mai merg la Coldplay, deci.

Final

Advertisements

Nervi

Na, că m-am activat! Și nu, nu pentru că e cu uter și vagin, ci pentru că m-am enervat. M-au enervat ăștia cu marșul lor pro-viață. De fapt nici ăia nu m-au enervat așa de chestie, doar pentru c-au mărșăluit, ci, mai ales, m-a enervat să văd multe, foarte multe, prea multe fețe de oameni de vârsta bunicilor și a părinților. Adică pe gagicile alea tinere le înțeleg, îs doar proaste. Dar nu înțeleg cum ies în stradă femei care atunci când erau de vârsta mea mergeau pe la babe sau se scobeau cu andrele și se rugau să prindă ziua de mâine. Ori bărbați care nu știau dacă peste o săptămână vor mai avea neveste au ba.

Cum, prin ce minune poți susține ceva ce aproape te-a ucis acum câteva decenii? Sau care aproape ți-a ucis mama, bunica, fiica, prietena, colega ori soția? Pentru că da, e relevant faptul că femeile mureau înainte de ’89 făcând avorturi ilegale. Așa cum relevante sunt și amintirile din perioada comunistă care inundă Facebook-ul zilele astea. Sunt relevante pentru că sunt, de fapt, atât de recente, iar întreruperi de sarcină se vor face întotdeauna. Că e legal au ba, oamenii vor decide dacă vor sau nu să aibă un copil. Și dacă decid că nu, își vor risca viața și/sau libertatea să nu facă acel copil. Sau îl vor face și apoi abandona, iar orfelinatele noastre sunt așa mișto, raiul pe pământ.

 

S-a mărșăluit inclusiv în amărâtul ăla de orășel de pe lângă care mă trag, că d-acolo mi-a sărit țandăra inițial. Serios? Mergeți și vă plimbați pe alei cu popa-n frunte când voi nu aveți cu ce crește plozi pe care i-ați turnat de-a-n boulea. Marș pro-viață. Care viață? Nici măcar nu sunteți în stare să-i vaccinați, că așa zice dementa aia a lui Andi Moisescu. Și apoi îi lăsați așa, vaccinați sau nevaccinați, în grija bunicilor, cât voi mergeți la muncă în Spania sau Italia sau Anglia. Ăia aduși să susțină viața de prin satele vecine abia trăiesc de pe o zi pe alta și produc pe bandă rulantă viitori analfabeți în țară europeană de secol 21, copii care se vor culca flămânzi, nespălați și în frig în același secol 21. Copii care nu vor auzi o vorbă bună, care vor crește în urlete și miros de alcool și certuri legate de banii care niciodată nu ajung. Copii care vor crește să fie nu oameni, ci brute.

 

M-au mai enervat opinii ale unor oameni născuți cu mult după mine, cum că întreruperea de sarcină ar trebui urmată de ceva repecusiuni. Nu făcută așa, nepenalizat (de parcă avortul în sine nu ar fi o experiență suficient de traumatizantă). Că doar sunt enșpe mii de mijloace de contracepție în ziua de azi. M-am enervat, deși, cu toată sinceritatea, la 18 ani și eu gândeam că „trebuie să fii proastă să rămâi gravidă în ziua de azi”. Că așa e la tinerețe, totul e categoric. Nuanțele apar mai târziu, după ce mai trăiești un pic. Și după ce mai trăiești un pic descoperi că accidente se întâmplă. Că nu rămâi însărcinată doar pentru că ești proastă sau neinformată, ci pentru că lucruri pur și simplu se întâmplă, oricât de atentă ai fi.  Am tras vreo două sperieturi până acum, iar eu chiar nu glumesc când e vorba de protecție. Însă dacă ar fi fost mai mult de simple sperieturi, atunci as fi vrut să pot alege. Fără teamă de repecusiuni, fără teamă de dosar penal ori oprobiu public ( că nici a decide să fii mamă singură nu-i de colea în România noastră).

 

Să fie clar, nu abordez chestiunea din perspectiva „my body, my choice”, care mi se pare uber puerilă și total pe lângă subiect. A aduce pe lume un copil nu e o chestiune de alegere a ceea ce se întâmplă cu al tău corp. A fi părinte nu e o chestiune de 10 kilograme în plus, vergeturi și cearcăne. E o chestiune legată de a oferi demnitate, afecțiune, respect și timp unei persoane în devenire.

Și să fie la fel de clar, nu propovăduiesc avortul ca pe un mijloc de planificare familială, cum e folosit de multe persoane insuficient educate. Și sărace. Family planning-ul nu e ieftin și aici, dacă îi pasă, statul ar face bine să se implice, să informeze „prostimea” în primul rând, să ofere consiliere și mijloace de contracepție gratuite în al doilea rând. Ori să pună mâna să facă orfelinate decente, dacă i se pare mai ieftin așa.

Și, din nou, să fie clar, despre ce dau eu din gură aici e dreptul de a alege. Iar dreptul ăsta nu ar trebui pus în discuție de nimeni. Nici de stat, nici de țața Floarea, nici de popă.

The Hot Zone sau cum am reușit să nu mai dorm noaptea

the-hot-zone-editia-99

Poza de aici

Serios că dorm oriunde: tren, autobuz, cort, hamac. La dracu’, nici nu apucă avionul a decola și eu am și adormit. Și nu doar că dorm, dară nici nu mă trezesc noaptea, arareori merg la budă în timpul nopții. Odată am dormit în timp ce pornise alarma de incendiu; bine, m-am trezit, dar după ce a urlat vreo 5 minute. Prin studenție reușeam a dormi chiar dacă era ceva petrecere la mine în cameră.

E, tot confortul meu din timpul nopții s-a dus pe apa Sâmbetei vreme de câteva zile, pentru că The Hot Zone a lui Richard Preston m-a făcut să mă trezesc noaptea, să mi se pară că-mi atârnă un șarpe de lustră și să nu știu unde sunt și nici dacă-s bine, sănătoasă.

Titlul complet e The Hot Zone: The Terrifying True Story of the Origins of the Ebola Virus și, dacă nu m-a terifiat, apăi a făcut the next best thing: m-a lăsat nedormită bine. Inițial, cartea a apărut în 1994 cu titlul The Hot Zone: A Terrifying True Story și a devenit un best seller nu mult după publicare. Eu am citit ediția din 1999, o ediție destul de proastă judecând după toate greșelile ortografice pe care le-am văzut. Nu că aș fi mare expertă în ortografie, mai ales în engleză.

 

Nu-i greu de ghicit despre ce e vorba încă din titlu: virusul, respectiv boala Ebola. Care atunci, în 1994, posibil nu era atât de mult în atenția lumii precum e azi, mai ales după epidemia din vestul Africii care e ongoing de vreo doi ani.

Virusul Ebola face parte din categoria filoviride, având un aspect filamentos. Arată practic ca un capăt de ață încovrigat. Genomic (există acest cuvânt sau tocmai l-am inventat eu?) vorbind, virusul este constituit dintr-o singură catenă ARN și conține șapte proteine. La momentul apariției cărții se știa rolul a trei proteine din șapte, acum știm ce face fiecare genă în parte. Sub aspect evoluționist, virusul Ebola e înrudit cu virusul rujeolei și cu virusul rabiei. Plus virusul soră Marburg. Gazdele naturale are virusului par a fi liliecii frugivori (virusul nu ucide gazda naturală, iar liliecii infectați nu mor).

Momentan se cunosc cinci specii ale virusului Ebola: Zair (cu o rată a mortalității de aproape 90% – când ne referim azi la boala Ebola ne referim de fapt la specia Zair), Sudan (rata mortalității în jur de 50%), Bundibugyo (mor cam 30 de oameni infectați din 100), Coasta de Fildeș (sau virusul pădurii Tai) și Reston. Reston este singurul virus Ebola care nu se manifestă la om, nu declanșează boala, deși se transmite. Este, totodată, singurul care pare a se transmite și pe calea aerului, nu doar prin contact.

Boala Ebola e cât se poate de nașpa, cel mai adesea fatală, că nu degeaba este denumită febra hemoragică Ebola. Se transmite prin contact direct cu sângele sau fluidele, precum și cu pielea lezată a unui om deja infectat. Vestea bună e că nu e transmisibilă până nu apar simptomele (printre primele simptome se numără febră ridicată, dureri de cap, lipsa poftei de mâncare, vânătăi apărute din senin). Vestea nașpa e că dacă ai luat-o, cel mai probabil mori.

 

Nici a fi infectat cu Marburg nu-i de colea, ținând cont de faptul că rata mortalității e în jur de 25%, și fix cu Marburg începe The Hot Zone. Primul capitol e demn de filme horror, debutează cu o descriere cât se poate de faină a Muntelui Elgon și Peșterii Kitum și se termină cu moartea oribilă a lui ”Charles Monet”, pseudonimul dat pacientului. În această primă parte a cărții, Preston povestește cum a fost descoperit virusul Marburg în Nemția, face niște speculații referitoare la originea virusului HIV și vorbește despre cele două focare din 1976, în Sudan și fostul Zair, când a fost identificat pentru prima dată virusul Ebola. Groaznică e povestea din Yambuku ( în fostul Zair), unde boala s-a râspândit ca urmare a folosirii acelor nesterilizate. Practic, călugărițele belgiene ce făceau pe asistentele în Yambuku foloseau în fiecare zi cinci ace noi pentru a injecta sute de pacienți.

 

Părțile a doua și a treia relatează cazul Reston, când o nouă specie a virusului a fost descoperită în Reston, Virginia, într-un centru de carantină pentru macaci importați din Filipine. Preston prezintă totul pas cu pas, de la primele maimuțe moarte până la implicarea armatei și a Center for Disease Control and Prevention (CDC). Demn de atenție e că nu pare a acorda prea mult credit CDC: amintește de un medic de la Centru care s-a speriat de perspectiva morții și efectiv nu a vrut sa coboare din avion în timpul unei expediții în Africa . Menționează, de asemenea, cum unul dintre pacienții suspectați a fi contractat Ebola a fost trimis la spital la insistențele unui medic CDC, riscând răspândirea infecției la personalul medical și alți pacienți. Asta deși armata putea pune la dispoziție condiții excelente de izolare și tratament, atât cât putea fi oferit în cazul unei boli fără tratament exact.

E interesant de observat și interacțiunea oamenilor de știință și cum, ca întotdeauna în cazul personalităților puternice, se respectă reciproc, dar lucrează greu împreună pentru că toți vor să fie șefi de haită. Totodată, oricât de oameni de știință de top ar fi, oricât de experimentați și capabili ar fi, tot fac greșeli. Bunăoară, unul dintre cercetătorii militari cu state vechi se apucă a mirosi recipientul în care cultivau virusul Reston și nu doar că-l miroase, dar nu raportează superiorilor nici după ce identifică virusul ca fiind Ebola. Din fericire, specia Reston este mortală pentru maimuțe (și, mai nou, porci), dar este nepatogenă pentru oameni. Totuși, autorul își pune câteva întrebări, rămase fără răspuns: dacă virusul Ebola este un virus african, cum de a fost găsită o nouă specie în Asia de Sud-Est ? Precum și ce ne facem și cât de decimați am fi ca specie dacă Ebola Reston ar deveni patogen pentru oameni, ținând cont de faptul că se transmite pe calea aerului și deci mult mai mulți oameni ar fi infectați?

În cea de-a patra parte a cărții, Preston vorbește despre propria-i vizită la Peștera Kitum, locul bănuit a fi habitatul natural al virusului Ebola. În încheiere, își îngăduie și o mică diatribă referitoare la posibila calitate de parazit a omului însuși: cum poate Natura a detectat „virusul” numit om care tot distruge la păduri tropicale și cum un virus de tip Ebola sau HIV acționează întocmai ca un sistem imunitar al Mamei Naturi și purcede la a lupta împotriva „bolii”.

 

Pe interneți cititorii de rând par fie a-l lăuda pe Richard Preston pentru aptitudinile lui de scriitor de thriller non-ficțiune, fie a-l înfiera pentru că a exagerat încercând să-și transforme volumul în ceva senzațional cu scopul de a vinde cât mai mult. Eu nu fac nici una, nici alta. În primul rând pentru că sunt la fel de paralelă cu știința precum sunt cu mersul la biserică, deci nu am niciun argument științific. Plus cartea a fost scrisă acum 20 de ani, între timp se cunosc mai multe despre Ebola, se testează un vaccin în Sierra Leone, au mai apărut niscai epidemii, inclusiv două noi specii ale virusului – Ebolavirusul Coasta de Fildeș și Ebolavirusul Bundibugyo.

În al doilea rând pentru că omul urmează destul de priceput rețeta: nu enumeră doar niște cazuri și atât, povestește lucruri personale despre bolnavi sau medici, ne face să-i cunoaștem, să îi vedem acasă cu familiile lor, ne spune ce pasiuni au, ce ambiții au, cine e prieten cu cine, cine nu suportă pe cine, cumva creează o legătură între mine, cititorul, și medicul sau bolnavul din carte. Nu se zgârcește nici la a descrie natura, mai că-mi vine să-mi iau rucsacul în spate și să merg spre Muntele Elgon și Peștera Kitum, atât de vizual reușește să fie în descrieri.

Și tot atât de vizual e în a descrie ce ravagii face virusul Ebola și verișoara lui, virusul Marburg, în corpul uman. Paragrafe peste paragrafe de sânge coagulat și organe interne putrezite și moarte cu vreo trei zile înainte ca pacientul să moară clinic, de ficați lichefiați și bube și ochi roșii de drac și rinichi cangrenați și hemoragie în plămâni sau stomac și coaie negre colcăind de virus și sângerări prin toate orificiile. Dacă mă mai aflam în perioada gotică a vieții posibil mi s-ar fi părut interesant, acum doar am mers pe site-ul CDC. De unde am aflat că bărbații ce au supraviețuit Ebola pot purta virusul în lichidul seminal, deci se recomandă a evita contactul. Oribil, acum la chestionarul cu cele una mie cinci sute de întrebări în urma căruia îmi aleg un partener trebuie să mai adaug una: „Cumva ai avut Ebola?”