Necrofilul, de Gabrielle Wittkop

Gabrielle Wittkop a murit în 2002. A murit așa cum a vrut, adică s-a sinucis. Cu un an înainte îi scria lui Bernard Wallet, editorul Editions Verticales din Paris, că are cancer la plămâni și că

„intenționez să mor așa cum am trăit, un om liber”.

Și, văleu, om liber a fost! O muiere strașnică, născută în Nantes, cu un tată liberal (nu în sensul „să punem femei pe semafor”, ci în sensul ăla sănătos), care a încurajat-o să citească orice, să scrie și să nu îi pese prea tare de oameni ori școală.

A șocat nu doar prin moarte, ci și prin alegerile făcute în timpul vieții: s-a căsătorit cu un dezertor neamț, Justus Wittkop, pe care l-a întâlnit în Franța ocupată, când acesta se ascundea de naziști. Era homosexual, și ea însăși având o sexualitate flexibilă, a decis a-și lega viața de acest om pe care mai apoi, când s-a îmbolnăvit de Parkinson, l-a susținut în dorința de a se sinucide.
Nu-i plăceau oamenii, nici copiii și se desfăta în solitudine. Îi plăceau, totuși, cărțile, sexul și sarcasmul. Și-i mai plăcea și E.T.A. Hoffman, despre care a scris o carte în 1966. În germană.

Pare a fi fost genul ăla de femeie cu care VREI să te identifici: fire independentă și acidă, citită, plimbată, ce să mai, era cool și gata.

La cât de „cu lipici” este povestea autoarei, mă așteptam ca Necrofilul să fie țâță de mâță și mai multe nu! De fapt nu mă așteptam, ci îmi doream. Voiam eu să fie o carte din aia faină, pe care să o cocoț în fruntea favoritelor. Îmi părea limpede, încă dinainte de a începe a citi, că am pus mâna pe-o capodoperă gotică, ba una care se întinde chiar dincolo de gotic și eram pregătită a leșina de la atâta melancolie câtă urma să trăiesc citind.

Nuvela este scrisă sub forma unui jurnal în care protagonistul, Lucien (cum altfel? un alt nume nici nu ar fi potrivit pentru un astfel de personaj), descrie în detaliu amintiri, gânduri, dar și povești de amor trăite alături de corpuri neînsuflețite. Lucien a luat deviza „fut tot ce mișcă” și a adaptat-o propriilor preferințe: el fute tot, numai să nu miște. Când spun tot, chiar nu mint: femei, bărbați, copii, adolescenți, perechi de frați, ba chiar și un bebeluș au trecut, pe rând, prin patul lui Lucien.

Doar pentru că poveștile lui de dragoste sunt mai…neobișnuite, nu înseamnă că sunt fără de emoție. Lucien se îndrăgostește adesea de cadavrele cu care își împarte nopțile. Are, ca noi toți, parteneri/e cu care trăiește momente de iubire cât se poate de intensă. Ba, are parte chiar de dragostea vieții (!) lui cu Suzanne, pe care o păstrează două săptămâni în apartamentul propriu. Pentru oamenii ca Lucien intensitatea e musai: totul se va termina repede, cadavrele se descompun iute, iar el știe asta. Vremelnicia acestui tip de amor și faptul că ȘTIE că în curând va pierde totul fac din omul nostru un personaj teribil de singur. Aici ar fi trebuit să leșin, cum ziceam mai sus. Dar, mă gândeam eu, uite, numai anul ăsta m-am îndrăgostit de vreo două ori: o dată în Malaezia și o dată în Singapore. De fiecare dată câte 5 zile, cât a durat călătoria mea acolo. De fiecare dată a fost foarte intens și de fiecare dată știam că se va termina. Iar asta nu mă face nicicum o eroină cât se poate de singură.

Mai apoi, însă, Lucien argumentează de ce iubirea experimentată de cei ca el este unica iubire cu adevărat pură, de la care nu se așteaptă nimic:

„Sex is spoken of in all its forms except one. Necrophilia isn’t tolerated by governments nor approved by questioning youth. Necrophiliac love: the only sort that is pure. Because even amor intellectualis — that great white rose — waits to be paid in return. No counterpart for the necrophiliac in love, the gift that he gives of himself awakens no enthusiasm.”1

Îmi pare că Lucien nu este remarcabil pentru că este atât de singur ori condamnat la a nu împărtăși în veci o poveste de dragoste cu o persoană al cărei sânge încă e cald – experiența din catacombele San Gaudioso2 ori faptul că încă din adolescență avea fantezii în care fata care îi plăcea era moartă arată asta cât se poate de clar. Pentru Lucien necrofilia nu e un moft, e singurul mod în care el poate iubi. Ceea ce îl face vrednic de luat în seamă e, cred eu, același lucru care salvează de fapt nuvela Gabriellei Wittkop: faptul că Lucien este un bărbat cultivat, inteligent, sensibil.

Fără cultura necrofilului, fără capacitatea lui de introspecție, fără inteligența lui, nuvela ar fi fost o înșiruire de întâmplări scabroase. Și nu o spun pentru că aș avea cine știe ce sensibilități, ci pentru că pur și simplu pare că diavolița asta de scriitoare a țucsuit prea mult într-o seară, iar apoi, frecându-și mâinile a ticăloșie, s-a gândit să scrie ceva șocant. Fiecare mică „aventură” pare scrisă pentru a dezgusta cititorul cel de toate zilele pornind chiar de la modul cum începe cartea: Lucien se bucură sexual de prezența nu doar a unui cadavru, dar e cadavrul unei fetițe. Adică nu doar necrofil, ci un fel de pedo-necrofil. Ce ar putea scandaliza mai mult un cititor cu o morală sănătoasă? Să amintesc și despre începuturile necrofile ale lui Lucien? Era doar un copil, mama lui era foarte bolnavă, el singur într-o cameră se simte părăsit și descoperă masturbarea; când e aproape de climax, cineva intră brusc în cameră și-l anunță că i-a murit mama. De parcă asta nu ar fi fost de ajuns, îl târăsc în camera în care se află moarta și îl îndeamnă să îi dea un ultim sărut. Atunci, în îmbrățișarea aia pe care i-o dă mamei moarte, are parte de orgasmul acela întârziat.

Una după alta, fiecare pagină mustește de astfel de experiențe pline de grotesc, șocante pentru cititorul de rând. Ba, unele sunt relatate cu destul umor, precum momentul în care asistă la dezvirginarea postumă a unei călugărițe tare urâtă:

„The little fellow was certainly not an inveterate necrophiliac, at most he was maybe among those who figure it’s never too late to start. In truth, I think it was more a case of opportunity making the thief, and he would have just as well appeased his brusque needs on a goat. Stamping, jumping, and crying out as if someone had cut off his ears, the little fellow achieved his goal in time to the nun’s squeaks and the rolling drum of all the celestial thunder, after which, he readjusted himself with a sheepish look, rearranged the crown of artificial roses, and readjusted the habit of the Lord’s spouse before leaving furtively.”

Clar, Necrofilul Gabriellei Wittkop nu e pentru toată lumea. Din păcate, s-a dovedit că nici pentru mine nu e. Iar asta nu pentru că mi-e greu de digerat pagină după pagină de relatări fetide (cine se mai uita pe bloaga-mi veche știe ce zic). Cel mai probabil pentru că am întârziat a citi nuvela. Cu vreo 15 ani așa.

1. [Eu am citit cartea în engleză, tradusă de Don Bapst. Am lăsat citatul în engleză, după ce n-am înțeles nimic din carte asta mai lipsea, să mă apuc a ucide traduceri 🙂 ]

2. [Le-am pus deja pe lista de vizitat, în caz că ajung prin zonă]

Advertisements

Coldplay live în Bangkok

Intro. Relația mea cu trupa asta e destul de necomplicată: l-aș silui pe tobaru’ Champion de vreo 455 de ori pe zi, iar pe Chris Martin (acuma că e bătrân, când era tinerel nu era cine știe ce) cam de 455 x 5 ori pe zi. Altfel, dacă am youtube pe autoplay și-s prin baie ori sortez hainele de spălat și se nimerește câte-o piesă Coldplay, mă trezesc întrebându-mă „ce plm mai e și miorlăiala asta?”. Dacă, în schimb, îs cu fața în laptop și-mi pică ceva gen Fix You sau The Scientist nu doar că fredonez, dar mai și bălesc. Acuma, lăsând vrăjeala la o parte, mie chiar îmi plac mult The Scientist și Fix You.

Asta e, toată oama îmbătrânește, s-au dus vremurile când la 7 dimineața aveam în căști Misfits și „d-ăia de dau din cap” – cum zice mama, acuma încep ziua cu Pearl Jam și Billy Idol și 80s mix și nici nu mă mai trezesc la 7 dimineața. Ba, am și papuci din ăia culoare îndoielnică roșu-corai, iar bandana aia plină de cranii e de negăsit.

Pe lângă toate astea, mai sunt și ne…cântată, băi nene! Serios, păi aici „muzică” și „festival” înseamnă tot felul de dijei din ăia dubioși și One Direction. În 3 ani în Thailanda am prins doar o dată Machine Head și o dată Muse. Sigur, au fost și Guns N’ Roses, dar la ăia nu merg din principiu că ăsta e singurul principiu care mi-a mai rămas neîncălcat. Așadar, când am auzit că vin Coldplay am crezut că-l prind pe Dumnezeu de-un picior și mi-am luat bilet (scump, nenică) de cum s-au pus în vânzare, să știu o treabă.

Scena principală pe lumină

 

Înainte de.  Aveam ceva presimțire că n-or să meargă lucrurile strună, erau zvonuri de supra-vânzare a biletelor: peste 60 000 de bilete în stadion cu capacitate maximă de 50 000. Plus trebuia luat în calcul traficul din oraș care nu-i o glumă, am prins aglomerație și la 1 jumate noaptea în Bangkok. Plus nu-i prea mare experiență în organizarea de concerte mari. Așa că am decis să plecăm devreme.

Și bine am făcut. Am ajuns cu puțin înainte de deschiderea porților, dar lume căcălău, Măria Ta. Și doar o intrare. Nu glumesc, accesul se făcea pe o singură poartă, indiferent unde aveai bilet, după intrarea pe poarta principala urma a-și căuta fiecare sectorul.

Dar alta era mirarea noastră: nu am văzut în viața mea atâtea hijaburi la un concert. De fapt, ce zic eu aici, nu am văzut în viața mea o femeie cu batic în cap la un concert, iar aici erau muuuuuuulte! Nu știu, dară mie Chris Martin mi se pare a fi prea sexos pentru a fi considerat halal. Adică omul e dătător de fantezii ilegale și pentru un agnostic, ce să mai vorbim de femei musulmane. Și totuși…erau atât de multe încât m-am apucat a trimite mesaje prietenilor: „bre, e plin de țigani aci, steaguri de Malaezia, Indonezia, Pakistan, Bangladesh, India și alte țări d-astea colorate de care n-am auzit în viața mea.” Și, haida, ușurel cu d-alea cum că-s rasistă, măcar de-ar fi toți rasiștii ca moi.

Culmea, cele mai vehemente reacții au venit de la amici musulmani. Ahmer îmi scrie: „ia filmează-le și întreabă-le dacă muzica nu e haram. Și dacă e haram și le place, de ce sunt așa ipocrite și poartă basma?” Sumair e mai calm legat de basma, dar e enervat că nu e bere: „fuck that shit, ce fel de concert e ăla fără bere?!” Că da, curat halal, nu era bere. Niciun fel de alcool, iar băutură înăuntru mumu. La peste 30 de grade și în plină vară thailandeză, băutura (adică apa și Cola) era în afara sectorului în care stăteam. Așa că dă-i cu deshidratare.

Și după ce că am stat „pe uscat” nici muzică n-a fost. Coldplay au început pe la 9, în deschidere a fost o gagică de prin Australia, iar înainte de asta…imnul regelui Thailandei decedat în octombrie. Serios, în afară de asta am ascultat câteva ore un băiat din Bangladesh vrăjind o tipă din Malaezia și m-am conversat cu niște fete din Maldive. Dară n-a ținut mult că a făcut Paulică ochi de broscoi „ce faci, știi că nu-mi place să ne împrietenim cu oamenii”. Da, omul glumea.

Amicele din Maldive

 

În timp ce.  În vremuri de demult, când nu purtam papuci roșu-corai și mergeam cu gulia la metale, aveam noi o vorbă: „nu stai suficient de în față dacă nu le poți mirosi boașele ălora de pe scenă”. La băieții ăștia nici măcar un damf n-am simțit, atâta lume era în fața mea. Oricum eu sunt convinsă că boașele lui Chris Martin nu miros, altfel nu făcea sclifosita aia de Gwyneth Paltrow doi copii cu el.

Concertul a început destul de în forță (pentru Coldply, that is): Yellow a doua piesă, urmată de Every Teardrop is a Waterfall, totul într-o explozie de culori și lasere. La The Scientist aveam pielea de găină, iar la Everglow deja mă luam în brațe cu musulmanca de lângă mine. Au cântat multe din alea mai vechi, alea care plac bătrânelor ca mine: Fix You, In My Place, Don’t Panic. Am uitat și de transpirație și de sete și de faptul că securitatea a fost o glumă. Noroc că thailandezii sunt pașnici, singura chestie periculoasă cu care s-a intrat a fost o…varză. Sper că nu se voia a fi ceva apropo la muzica ălora de pe scenă.

Care oameni pe scenă (sau scene, că au fost 3) mi s-au părut atât de naturali și simpli, aproape…calzi. Cu toată muzica lor de pension, au făcut un show atât de bun și bine gândit și plin de viață și culori și optimism, încât la final râdeam ca proasta. Am fost zen două zile după concert, nimic nu-mi scotea capul din nori.

Rant. Și băi, nene, dacă ăștia cu lălăiala lor au făcut pakistanezi să se țină în brațe cu indieni, femei cu hijab să danseze lângă gagici în fuste mini, alb cu maro cu negru cu galben să cânte pe-o singură voce, atunci asta aduce oamenii împreună, nu corectitudine politică și filme cu negri obligatorii la Oscar. Mai merg la Coldplay, deci.

Final

Nervi

Na, că m-am activat! Și nu, nu pentru că e cu uter și vagin, ci pentru că m-am enervat. M-au enervat ăștia cu marșul lor pro-viață. De fapt nici ăia nu m-au enervat așa de chestie, doar pentru c-au mărșăluit, ci, mai ales, m-a enervat să văd multe, foarte multe, prea multe fețe de oameni de vârsta bunicilor și a părinților. Adică pe gagicile alea tinere le înțeleg, îs doar proaste. Dar nu înțeleg cum ies în stradă femei care atunci când erau de vârsta mea mergeau pe la babe sau se scobeau cu andrele și se rugau să prindă ziua de mâine. Ori bărbați care nu știau dacă peste o săptămână vor mai avea neveste au ba.

Cum, prin ce minune poți susține ceva ce aproape te-a ucis acum câteva decenii? Sau care aproape ți-a ucis mama, bunica, fiica, prietena, colega ori soția? Pentru că da, e relevant faptul că femeile mureau înainte de ’89 făcând avorturi ilegale. Așa cum relevante sunt și amintirile din perioada comunistă care inundă Facebook-ul zilele astea. Sunt relevante pentru că sunt, de fapt, atât de recente, iar întreruperi de sarcină se vor face întotdeauna. Că e legal au ba, oamenii vor decide dacă vor sau nu să aibă un copil. Și dacă decid că nu, își vor risca viața și/sau libertatea să nu facă acel copil. Sau îl vor face și apoi abandona, iar orfelinatele noastre sunt așa mișto, raiul pe pământ.

 

S-a mărșăluit inclusiv în amărâtul ăla de orășel de pe lângă care mă trag, că d-acolo mi-a sărit țandăra inițial. Serios? Mergeți și vă plimbați pe alei cu popa-n frunte când voi nu aveți cu ce crește plozi pe care i-ați turnat de-a-n boulea. Marș pro-viață. Care viață? Nici măcar nu sunteți în stare să-i vaccinați, că așa zice dementa aia a lui Andi Moisescu. Și apoi îi lăsați așa, vaccinați sau nevaccinați, în grija bunicilor, cât voi mergeți la muncă în Spania sau Italia sau Anglia. Ăia aduși să susțină viața de prin satele vecine abia trăiesc de pe o zi pe alta și produc pe bandă rulantă viitori analfabeți în țară europeană de secol 21, copii care se vor culca flămânzi, nespălați și în frig în același secol 21. Copii care nu vor auzi o vorbă bună, care vor crește în urlete și miros de alcool și certuri legate de banii care niciodată nu ajung. Copii care vor crește să fie nu oameni, ci brute.

 

M-au mai enervat opinii ale unor oameni născuți cu mult după mine, cum că întreruperea de sarcină ar trebui urmată de ceva repecusiuni. Nu făcută așa, nepenalizat (de parcă avortul în sine nu ar fi o experiență suficient de traumatizantă). Că doar sunt enșpe mii de mijloace de contracepție în ziua de azi. M-am enervat, deși, cu toată sinceritatea, la 18 ani și eu gândeam că „trebuie să fii proastă să rămâi gravidă în ziua de azi”. Că așa e la tinerețe, totul e categoric. Nuanțele apar mai târziu, după ce mai trăiești un pic. Și după ce mai trăiești un pic descoperi că accidente se întâmplă. Că nu rămâi însărcinată doar pentru că ești proastă sau neinformată, ci pentru că lucruri pur și simplu se întâmplă, oricât de atentă ai fi.  Am tras vreo două sperieturi până acum, iar eu chiar nu glumesc când e vorba de protecție. Însă dacă ar fi fost mai mult de simple sperieturi, atunci as fi vrut să pot alege. Fără teamă de repecusiuni, fără teamă de dosar penal ori oprobiu public ( că nici a decide să fii mamă singură nu-i de colea în România noastră).

 

Să fie clar, nu abordez chestiunea din perspectiva „my body, my choice”, care mi se pare uber puerilă și total pe lângă subiect. A aduce pe lume un copil nu e o chestiune de alegere a ceea ce se întâmplă cu al tău corp. A fi părinte nu e o chestiune de 10 kilograme în plus, vergeturi și cearcăne. E o chestiune legată de a oferi demnitate, afecțiune, respect și timp unei persoane în devenire.

Și să fie la fel de clar, nu propovăduiesc avortul ca pe un mijloc de planificare familială, cum e folosit de multe persoane insuficient educate. Și sărace. Family planning-ul nu e ieftin și aici, dacă îi pasă, statul ar face bine să se implice, să informeze „prostimea” în primul rând, să ofere consiliere și mijloace de contracepție gratuite în al doilea rând. Ori să pună mâna să facă orfelinate decente, dacă i se pare mai ieftin așa.

Și, din nou, să fie clar, despre ce dau eu din gură aici e dreptul de a alege. Iar dreptul ăsta nu ar trebui pus în discuție de nimeni. Nici de stat, nici de țața Floarea, nici de popă.