Mega-recomandare: Restaurantul Tek Sen din Penang, Malaezia

În Penang am reușit a ajunge anul ăsta prin mai. Deși aveam planuri peste planuri, n-am ieșit din Georgetown, capitala insulei. De fapt n-am ieșit din centrul istoric al orașului, care face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO și care este protejat și conservat ca atare. Nici măcar un pas nu am făcut în afara zonei protejate și nici că-mi pare rău. Pur și simplu aveam acolo absolut tot ce-mi trebuie: clădiri vechi la care să casc gura, străzi și străduțe de bătut, bere de băut și mâncare de mâncat.

Văleu, și ce mâncare! Cea din Malaezia îmi pare cea mai faină încercată de mine până acum în Asia. Și spun asta după 4 ani de Thailanda, cu toată reputația excelentă pe care o are gastronomia thailandeză. Ca idee, mi-a luat vreun an să mă împac cu marea parte a bucătăriei thailandeze în timp ce în Malaezia a fost dragoste la prima îmbucătură, mai întâi în Kuala Lumpur anul trecut și apoi în Penang anul ăsta.

De altfel, Penang este considerat capitala culinară a Malaeziei, ba unii merg atât de departe încât îl numesc capitala mâncării stradale din întreaga Asie de Sud-Est.

Tot ca o gheretă ce vindea orez gătit pe stradă a început și chinezescul Tek Sen, în 1965. Între timp, a devenit un restaurant în toată regula, cu ore fixe de funcționare și cu mușterii din belșug. Acuma nu vă gândiți la nu știu ce restaurant de lux, privit din afară mai că nu-ți vine a intra, stai pe niște scaune de plastic și totul arată relativ vechi. Deși locul se pare că e destul de faimos și apare prin mai toate ghidurile orașului, eu nu auzisem de el până când Roshini nu m-a convocat la cină acolo. Iar când un localnic îți spune să mergi să mănânci undeva, apăi mergi!

După cum se știe, la pomul lăudat nu te duci cu sacul. Cu alte cuvinte, la birtul celebru mergi nițel mai sătul că nu se știe. Ei, aici nu e cazul. Roshini și-a tinut cuvântul de mâncăcioasă și, după ce am așteptat un pic la coadă, eram gata de ospăț. Da, e mai mereu coadă la intrare, uneori efectiv îți iau comanda în timp ce aștepți la coadă și până te așezi la masă e gata. Oricum servirea nu durează mult, mâncarea vine în vreo 15-20 de minute.

Dar ce-i mai important nu e că vine repede, ci că e absolut delicioasă. E genul de loc în care comanzi vreo sută de feluri și le împarți cu ai tăi comeseni, însă după ce-am gustat mai că-mi părea rău că trebuia să împart. Mai ales felul de mâncare pentru care e recunoscut restaurantul – porcul ăla dublu roasted (nu traduc în română că nu știu exact cum e gătit, să nu zic prostii). De fapt este „double roasted pork with chili padi”, însă noi am luat varianta simplă,fără chili padi. Pur și simplu se topea în gură și-mi venea să comand un porc întreg gătit astfel.

Și tofu! Să fie clar, eu în viața mea nu am mâncat tofu. Aveam mereu senzația că mănânc plastic, singurul mod în care mai gustam un pic era în supa miso. E, dar aici nu mă puteam sătura de tofu! Ori modul cum a fost prăjit ori combinația aia cu niscai carne și legume, nu-mi dau seama ce a fost exact, tot ce știu e că nu a mai rămas nimic în farfurie.

Am mai comandat și niște pui cu ghimbir și ceapă verde – și ăla foarte bun, iar Roshini s-a ocupat de felul făcut exclusiv din legume, nu mai știu exact ce era că nu am dat foarte mare atenție (deși am gustat și era yum), fiind prea ocupată cu porcul cela lipicios și tofu cela extra-delicios.

Celebrul porc, în spate di tăt

Multe dintre felurile din meniu vin pe mărimi, ca tricourile: poți comanda o porție mică, medie sau mare. Prețurile se învârt undeva la 14-16 ringgit (1 RM/MYR = 0.2 EUR azi) pentru o porție medie. Excepție fac fructele de mare, unde prețul nu e trecut și trebuie să întrebi înainte pentru că e stabilit în funcție de „prețul pieței”.

Atenție,

restaurantul nu este deschis toată ziua, deschid doar pentru prânz și cină. Pagina lor de Facebook spune că poți mânca la ei de la 12 la 3 și de la 6 la 9, dar Roshini spunea ceva de 1:30 – 3 și 5:30 – 7. Poți suna să întrebi și să rezervi dinainte.

Oricum ar fi, restaurantul ăsta NU trebuie ratat în Penang, e genul de loc unde faima este binemeritată. Și serios, porcul cela trebuie încercat. Porție mare neapărat!

Advertisements

Coreea de Sud – zona demilitarizată (DMZ), partea a III-a

Hai că de nu m-am întins cu turul ăsta din DMZ de zici că ce-i asta. Să vedem ce s-a întâmplat pe mai departe.

Observatorul Dorasan

Observatorul Dorasan

Cea de-a treia oprire am făcut-o la observatorul Dorasan, care este de fapt cea mai nordică parte a Coreei de Sud, și unde se poate arunca un ochi în Coreea de Nord. Asta probabil în orice altă zi, mai puțin în cea în care am fost eu. A fost atâta de înnorat în ziua aceea, încât de pe vârful muntelui Dora, unde se află observatorul, am văzut fix nimic. M-am tras într-un selfie cu un soldat sud-coreean și aia m-a mai înveselit un pic, dară am ieșit atât de nașpa încât nu o pot pune aici. Trebuie un minim de respect pentru cei ce vor citi pe aici, oricât de puțini ar fi ei. Nu pot pune poze cu toți bocciii, chiar dacă mie-mi place de mine când mă uit în oglindă.

M-am tras într-un selfie cu musiu, dar nu pun poza nici bătută că-s urâtă

Coreea de Nord

Dacă vremea ar fi fost decentă, ar fi trebuit să văd așa-numitul Propaganda Village de pe moșia lui Kim Jong-un: un sat menit a arăta ce viață faină și luxoasă se duce în Coreea de Nord. Pare-se, însă, că acele case sunt doar schelete de clădiri turnate din ciment, fără niciun fel de camere în interior, iar ferestrele sunt de fapt fără de geam. Niște unii sunt făcuți să se plimbe prin sat, să dea impresia că e ceva activitate pe acolo, iar luminile se aprind la ore fixe. Ba, dacă vremea ar fi fost excelentă, aș fi putut vedea până, hăt, în orașul Kaesong, despre care o să spun câte ceva mai la vale.

Tot aia

Dorasan Station cu Unification Platform

De la observator am mers direct la stația de tren Dorasan, stație cât se poate de funcțională. Pe vremuri, această stație, aflată pe linia Gyeongui, obișnuia să lege Coreea de Nord de Coreea de Sud. Astăzi, însă, pe acolo trec vreo patru trenuri pe zi venite din Seul, folosite în special de turiști. Există și un peron care duce spre Phenian (Unification Platform), construită în speranța că într-o zi vor avea din nou un tren care va uni cele două țări.

Peronul Unificării

Tot la Dorasan mai e și un magazin de suveniruri de unde se pot cumpăra bunătăți făcute local, precum și tot felul de suveniruri și obiecte inscripționate DMZ. Mi s-au lipit și mie de mână o șapcă și niscai ciocolată făcută din fasole neagră care a fost atât de bună încât nu a supraviețuit până a doua zi.

Unification Village

Asta nu a fost chiar o oprire, doar am trecut pe lângă Unification Village ori Tongilchon, n-am apucat a ne plimba pe acolo în voie. Acesta este un sat aflat chiar în interiorul zonei demilitarizate, iar oamenii care locuiesc acolo trec zilnic, la intrare și ieșire din zonă printr-un control formal de documente. Locuitorii satului au numeroase beneficii (locuințe gratis), primesc tot felul de subvenții de la stat și sunt scutiți de la anumite obligații (precum serviciul militar obligatoriu). Lumea în sat se ocupă în general cu agricultura, solul este foarte bogat, iar cele trei mari produse care se cultivă sunt orez, mai multe tipuri de fasole și ginseng.

Apropo de ginseng, după terminarea turului, în drum spre centrul orașului am oprit și la Amethyst Ginseng Centre unde am aflat o mulțime de lucruri despre „rădăcina vieții” și unde se puteau cumpăra enșpe mii de chestii făcute din ginseng. Inclusiv un fel de rachiu.

Ginseng de Coreea

Despre cum banii vorbesc

Am spus că voi povesti un pic despre Kaesong pentru că îmi pare foarte interesant cum banii au făcut totuși posibilă colaborarea dintre cele două țări. Kaesong e un parc industrial a cărei construcție a început în 2003 și care are ca idee centrală colaborarea economică dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud. Toată povestea ar fi fost dublu avantajoasă: nord-coreenii obțineau bani (salariile erau plătite direct guvernului), iar sud-coreenii aveau parte de forță de muncă ieftină. Primele companii au început a funcționa în 2005, iar din 2007 trenuri de marfă au început a circula spre Coreea de Nord prin Dorasan Station. Trenurile plecau cu materie primă spre Coreea de Nord și se întorceau încărcate cu produsele finite. Muncitorii erau, evident, din Nord, iar managerii din Sud. În fiecare dimineață managerii traversau DMZ, iar după ce treceau granița erau preluați de polițiști nord-coreeni și escortați la fabrici. Colaborarea, deși întotdeauna tumultoasă din pricina accentelor de isterie ale dictatorului nord-coreean, s-a încheiat în 2016, după ce Coreea de Nord s-a lăfăit în teste nucleare. În urma încheierii colaborării, nord-coreenii au confiscat toate bunurile și echipamentele aflat în fabricile sud-coreene din Kaesong. C-așa-i în tenis.

Catargele de steag și difuzoarele

Pe lângă războiul clasic, cele două țări s-au mai războit și în…catarge de steag. Astfel, în anii ’80, Coreea de Sud a ridicat în DMZ un steag înalt de aproape 98 de metri. Coreea de Nord nu s-a lăsat mai prejos: a ridicat și ea un steag de 160 de metri! Timp de peste un deceniu, steagul nord-coreean a fost cel mai înalt din lume, în prezent este al patrulea. Însă nord-coreenii sunt ok cu asta, atâta vreme cât nu există unul mai înalt peste gard, în Sud.

Cât despre difuzoare, Coreea de Nord folosea unele imense, 24 din 24, pentru propagandă. Erau îndreptate către sud și non-stop sud-coreenii aproape de graniță auzeau despre virtuțile Nordului și bogățiile ce îi așteapta dacă dezertează și se mută acolo. Când au văzut că nu funcționează, au schimbat placa și au început a transmite discursuri anti-occidentale și cântece patriotice comuniste.

nom nom nom

Fun fact

Să închei cu o curiozitate de tip „știați că…?”: în Coreea de Sud vârsta se măsoară adunând și lunile de până la naștere. Jenny ne spunea că are un copil care are 7 ani după numărătorile noastre, dar 8 ani după stilul coreean, care adună și cele nouă luni petrecute în uter. Evident, întreruperea de sarcină este ilegală în Coreea de Sud.

Coreea de Sud – zona demilitarizată (DMZ), partea a II-a

Am fost în zona demilitarizată de la granița dintre Coreea de Sud și Coreea de Nord anul trecut, în septembrie. Am prins o zi cum nu se poate mai înnorată și asta nu mi-a priit, o să vedem mai jos de ce.

Dară ziua înnorată nu e nimic, ce m-a întristat mai tare e că nu am mai putut ajunge până la Joint Security Area (JSA): rezervasem un tur de o zi întreagă, care ar fi trebuit să mă ducă tocmai în zona caselor albastre, unde îi puteam vedea pe nord-coreeni încruntându-se la sud-coreeni. Practic, aș fi fost pe teritoriu nord-coreean la un moment dat.

Excursiile în JSA, însă, pot fi anulate oricând, fără avertisment, din varii motive, cel mai adesea din pricina unor exerciții militare neprogramate. Am rămas astfel cu un tur de jumătate de zi, urmând a merge cam peste tot, mai puțin JSA. Acuma, în general evit a merge cu un tur, pur și simplu nu-mi place faptul că am 10 minute să văd x, 20 de minute să fac y plus că într-un tur sunt tot felul de oameni. Și nu arareori se întâmplă ca unul să fie căcăcios tocmai în ziua respectivă, alta să își rupă o unghie tocmai atunci ori unul să fie mai întârziat de la natură de stă toată lumea după el. Sigur, mare parte din obiective pot fi văzute solo, fără a apela la o agenție, însă aici chiar voiam un ghid care să-mi explice totul. Din fericire, grupul ăsta a fost foarte fain. Oameni puțini (doar vreo 10), sincer interesați să afle ce și cum, curioși, toți cu bun simț, niciun căcăcios și toți la timp.

Inițial rezervasem cu Holiday Tours & Travel, însă după ce-au trebuit să anuleze, nu mai aveau nimic liber până la jumătatea lui octombrie. Da, atâta de aglomerat e, multă lume vrea să vadă casele albastre din JSA și să calce, chiar și un pic, pe teritoriu nord-coreean, chiar dacă e un anumit cod vestimentar: nu se acceptă papuci, pantaloni scurți sau tricouri (doar cele polo). Se pare că nord-coreenii se uită cu mare atenție la turiști, la un moment dat un turist îmbrăcat în blugi din aceia rupți a fost fotografiat și folosit în propagandă: așa de nasol e în Coreea de Sud și prin Vestul decadent, nu au bani nici de îmbrăcăminte decentă, poartă blugi rupți pe stradă.

Am apelat, deci, de urgență la VIP Travel și în ziua stabilită mă luau de la hotel la 7:30 contra a 46000 de won (aproximativ 35 EUR).

Ce mi-a plăcut cel mai mult…

…și m-a șocat totodată e cum totul este despre unificare. Unification Village, Unification Station, totul amintește despre dorința de a fi din nou cu frații din Nord. De fapt, filmulețul despre război care ne-a fost prezentat numea războiul dintre cele două țări „război fratricid”. Ghidul nostru, Jenny, vorbea doar despre unificare și cum speră să se întâmple în timpul vieții ei, cum sud-coreenii sunt conștienți că asta ar însemna costuri imense pentru ei și cum sunt pregătiți să și le asume. Nu am apucat a discuta și cu oameni tineri, cei care s-au născut într-o țară divizată și care nu mai au bunici care să le povestească despre cum era când exista o singură Coree. Posibil lor nu le pasă foarte mult de unificare.

Imjingak Park

Prima oprire pe care am făcut-o a fost la Imjingak Park, un parc ce a fost construit pe malul râului Imjin, pentru a mai alina din dorul celor care sunt despărțiți de familie și prieteni din pricina divizării pensinsulei. În parc se găsesc diferite rămășițe de pe vremea războiului, precum o locomotivă bombardată, dar și pavilionul Imjingak. În pavilion se află un clopot coreean imens, care însă nu este bătut niciodată și va fi bătut doar atunci când Coreea de Nord și Coreea de Sud se vor reuni.

Pavilionul Imjingak. În centru – clopotul.

Tot la Imjingak am văzut The Bridge of Freedom, un fost pod feroviar distrus în timpul războiului, dar refăcut pentru a permite prizonierilor de război a se întoarce acasă din Nord. Aproape 13000 de prizonieri au trecut podul după încheierea armistițiului.

The Bridge of Freedom

Imjingak Park este plin de monumente, iar Mangbaeddan este unul dintre ele. A fost construit cu gândul la cei care au plecat din Coreea de Nord și care încă au familii acolo. Astfel, cu fața către nord, cei care nu și-au văzut rudele de decenii, procedează la anumite ritualuri cu diferite ocazii, în general de sărbători precum Anul Nou ori Chuseo (un festival coreean sărbătorit toamna, care presupune a aduce omagii bătrânilor și, în special, strămoșilor).

The Stones of Peace Wall – construit cu pietre aduse din zone de război din întreaga lume

 

Al treilea tunel de infiltrare

După ce mi-am pus pofta-n cui cu mersul în JSA, abia așteptam să ajung la cel de-al treilea tunel de infiltrare. Aflat la doar 44 de kilometri de Seul, acesta face parte dintr-o rețea de tuneluri săpate de nord-coreeni pentru a putea invada pe șestache vecinii de la sud. Până acum au fost descoperite vreo patru asemenea galerii, dar se presupune că sunt cu vreo 20 mai multe.

Acest al treilea tunel a fost descoperit în 1978 în urma unor informații oferite de către un dezertor nord-coreean. Tunelul e la 73 de metri adâncime și permitea trecerea a aproximativ 30000 de oameni pe oră. Și nu oricum, dar puteau fi și înarmați cu arme ușoare. Sigur, la 30 de mii de oameni pe oră puteau veni și cu bețe la cât de aproape de capitală se află.

Ghidul Jenny povestește

Descoperirea a fost, evident, cu cântec. Coreea de Nord a trecut prin momente suprarealiste, ba negând complet tunelul, ba admițând că l-au construit cu scopul de a căuta cărbune. Au și vopsit roca în negru pentru a da impresia că e antracit. Numai că în zonă este granit, rocă de origine vulcanică, în timp ce cărbunele este rocă sedimentară. Totul a culminat cu acuzația Coreei de Nord cum că de fapt tunelul a fost construit în sens invers, de către Coreea de Sud, cu scopul de a invada Nordul. Ghidul Jenny ne-a arătat niscai urme ale unor explozii controlate de la construcția tunelului, iar acele urme sunt îndreptate către sud, concluzia fiind că s-a mers dinspre nord spre sud.

Turiștii intră de fapt prin tunelul de intercepție făcut de sud-coreeni. Oamenii au descoperit galeria subterană și au construit o alta pentru „a se întâlni”cu cea făcută de cei din Nord. A explora tunelul nu e treabă ușoară pentru claustrofobi sau pentru cei înalți: are cam 2 pe 2 și e risc de dat cu capul, cu toată casca de protecție ce-o primești la intrare. Și nici pentru grași nu e floare la ureche, eu am zis că-mi dau duhul la întoarcere urcând panta înclinată la vreo 30 de grade. La finele părții sud-coreene se află un fel de ferestruică prin care se poate zări un pic din „partea cealaltă”. Fotografiatul e interzis în tunel și oricum, la cât de leșinată eram numai de pozat nu-mi ardea.

În același loc cu tunelul se mai află amenajat și un muzeu unde sunt expuse arme din timpul războiului, dar și o cronologie a conflictului cu toate incidentele menționate aici. Mai există și un mic cinematograf, DMZ Theatre, unde se poate vedea un scurt film despre război, dar și despre natura care a evoluat atât de fain în zonă.

Despre restul turului – data viitoare.