Laos Loop – ziua 7. Înapoi în Thakhek. Nakhom Phanom – Thailanda

Na, că mai e un pic și se termină anul, iară eu tot n-am apucat a povesti despre cei 500 de kilometri pe scuter făcuți „la țară” în Laos.

 

În ultima zi am făcut atâtea încât nu-mi dau seama cum de ne-a ajuns timpul (de fapt știu, ne-am trezit la 5:30, aproape am plâns când a sunat ceasul): am mers tot drumul spre Thakhek din Kong Lo – un pic peste 180 km, am trecut granița în Thailanda și am avut vreo jumătate de zi la dispoziție să explorăm și orașul thailandez de graniță, Nakhom Phanom. Chiar nu am simțit că ne-am grăbit, am făcut totul la pas lejer. Pe lângă toate astea, a mai fost oleacă de agitație și cu Paulică – pățania cu telefonul uitat la Spring River Resort. Una peste alta, a fost bine, iaca și povestea:

 

Nu ne-am ținut de planul inițial de a ne întoarce pe unde am venit și, cu toată faima negativă a Route 13, am zis că e cea mai bună soluție, e autostradă și ajungem repede. Acuma, să nu-si imagineze tot cititorul autostradă-autostradă. Este mai degrabă vorba despre un drum județean, doar că e mai în linie dreaptă și asfaltat. Daaaaaar până să ajungem pe Route 13 am avut de-a face cu vreo 80 de kilometri de serpentine. Moartea mea! Puteau fi chiar moartea mea la propriu, dar nu și în ziua respectivă. În sfârșit, după o săptămână am căpătat ceva încredere pe drumuri sinuoase și am depășit și fricile acumulate în acea primă zi de coșmar. Problema cea mai mare până am intrat pe autostradă a fost de fapt calitatea șoselei: mergeai ce mergeai prin gropi, iar la un moment dat rămâneai fără asfalt. Drumuri de România și mai multe nu! A fost cred cel mai prost parcurs pe care l-am experimentat în toate cele șase zile.

Autostrada în sine nu a fost cu probleme, am ajuns în ThaKhek până în prânz, iar eu nu făcusem decât o trăsnaie: am intrat în depășire ca o floricică, deși din față veneau vreo trei mașini. Am lăsat scuterele la Wang Wang Rentals, unde nici măcar nu s-au obosit a le verifica de ceva defecțiuni ori zgârieturi, pur și simplu ne-au înapoiat pașaportul și duși am fost. Duși, duși, dar nu foarte departe. În Thakhek nu sunt taxiuri, sau nu am văzut noi. Cum eram în centru, erau niscai tuk tuk-uri, dar șoferii erau la…siestă, dormind bine-mersi. Pur și simplu nu puteau fi deranjați a ne duce până la graniță. Am găsit, într-un final, un pick-up și ne-am urcat în spate, în remorcă. Ăsta pare a fi fost highlight-ul Rekăi, era așa fericită și i se părea cea mai aventură-aventură să meargă preț de vreo juma de oră într-o remorcă. De,  dacă nu a avut tataie cu tractor și remorcă ce să-i fac?

 

Cum intri în Thailanda se simte: drumuri bune, asfaltate, fără gropi. Nu prea-mi place mie la thailandezi că se uită de sus la vecinii lor, că-s săraci, dar a intra pe șosea din Laos în Thailanda e ca și cum ai conduce din România în Ungaria. În Nakhom Phanom am ajuns flămânzi și murdari. Cu murdăria am rezolvat la hotel, dar cu foamea nu prea ne-a ieșit. Deși erau multe locuri cu de-ale gurii deschise, oamenii nu găteau. Că i-am prins între mese, prânzul se terminase, iar până la cină mai erau câteva ore. Am găsit, într-un final, un loc unde ne-au făcut niște pad thai învelit în omletă, dar ne-am ridicat de la masă cam nesatisfăcuți: parcă nu a fost chiar delicios. Am dat apoi de-un restaurant cu înghețată și ne-am fericit (mai ales noi, fetele) cu niscai porții gigantice.

Nakhom Phanom – în centrul orașului

 

Nakhom Phanom este un orășel simpatic, chiar pe malul Mekong-ului și cu vedere spre munții de calcar din Laos. Este foarte curat, iar pe malul râului e amenajată o faleză foarte faină cu o statuie a șarpelui mitic naga la loc de cinste (locuitorii din Laos și cei din regiuna thailandeză Isan cred că naga își are sălașul în Mekong).

Șarpele mitic Naga

Potrivit unui sondaj din 2013, cetățenii din provincia Nakhom Phanom sunt cei mai fericiți din Thailanda. Cei mai fericiți din The Land of Smiles, asta trebuie să însemne ceva! Traficul e lejer, iar oamenii sunt la fel de lejeri și relaxați. Nu am sesizat înclinații spre a jecmăni turistul, nici la șoferii de tuk-tuk, nici prin baruri ori restaurante. Dar noi am stat acolo jumătate de zi, insuficient timp pentru a analiza practicile localnicilor în raport cu străinii.

Cel mai cel eveniment din Nakhom Phanom pare a fi Lai Reua Fai, un festival plin de bărci iluminate celebrat de obicei la finele lui octombrie sau începutul lui noiembrie (data se schimbă, este în funcție de o sărbătoare religioasă buddhistă). Este un festival oarecum asemănător cu mult mai cunoscutul Loy Krathong. Diferența este că Lau Reua Fai se sărbătorește doar în provinciile din nord-estul Thailandei (și în Laos).

Viața de noapte nu pare a fi plictisitoare în oraș, sunt câteva baruri și restaurante, cu bere ieftină și mâncare chiar bună. Unele dintre acestea sunt chiar pe malul râului. Tot stând la un astfel de bar, bucurându-ne de apusul pe Mekong și uitându-ne la munții de calcar din depărtare, ne-am amintit cum în prima noapte în Thakhek băieții au ajuns la concluzia că de partea asta a râului, în Thailanda adică, oamenii se distrează mai bine. Au cam avut dreptate.

Turnul cu ceas din Nakhom Phanom

Prânz: omletă cu pad thai într-însa

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Templu în Nakhom Phanom

 

Apus peste Mekong. Știu, m-am jucat cam mult cu pozele. Sunt ca un copil cu o jucărie nouă 🙂

Munți de calcar în depărtare

Advertisements

Cum am supraviețuit (aproape) fără internet

De vreo săptămână jumate – două, stau fără interneți. Nu știu ce discuții între furnizor și clădirea în care locuiesc. Că internetul mi-a devenit indispensabil am descoperit acum câteva luni: eram în Macau și mi-am dat seama că SIM-ul de-l luasem în Hong Kong nu va funcționa în Macau și aproape am avut un atac de panică. Nu înțelegeam CUM mă voi descurca fără Google Maps, CUM să știu a ajunge la hotel și pe unde mai voiam eu a merge fără interneți, CUM să știu ce chestii faine îs de făcut în zonă fără să citesc pe net? Cam atâta de gravă îi dependența, da. Că obișnuiam să bat străzile de prin Milano sau Madrid cu harta clasică în brațe am uitat. Evident, se întâmpla demult tare, pe vremea când roamingul costa o mână și-un picior.

Acuma, să nu mint, toată perioada asta am avut internet pe telefon, deci n-am trăit chiar ca-n codru: mai știam și ce se întâmplă prin lume, apucam a vorbi cu prietenii plus verificatul poștei electronice, citit bloguri și alte asemenea. Ce n-am mai făcut? Păi, în principiu, n-am mai pierdut timp. Bine, nici n-am mai scris pe aici, dar nu pot spune că m-am omorât cu scrisul de când am purces la bloaga asta nouă.

Ca să fie clar cam cât de mult timp pierd: pe la finele lui iulie vorbeam cu o prietenă despre Downton Abbey. Văzusem acum ceva vreme două episoade și-mi plăcuse, dar m-am luat cu altele și am uitat de el. O lună mai târziu, la finele lui august, prietena mea îmi povestea de nu știu ce episod din sezonul trei. Eu deja terminasem serialul de vreo săptămână. Tot. Șase (6) sezoane a câte nouă episoade fiecare, cam o oră episodul. În aproximativ trei săptămâni. Rezultă că vedeam cam două episoade și jumătate pe zi. Asta pe lângă obișnuitul navigat din site inutil în site inutil și alte activități cât se poate de cronofage.

 

Așadar, ce-am făcut când m-am văzut cu atâta timp la dispoziție? Păi după ce am înjurat o zi și m-am uitat pe pereți a doua zi, am făcut așa:

Am dormit. Nu haotic, cum dorm de obicei, cu trezit când la 8, când la prânz, în funcție de ora culcării. Ci culcat în jur de 11 și trezit fără ceas pe la 6 jumate. N-am mai avut așa program de…de fapt stai așa că nici nu mai știu de când.

Am mers la sală. Că doar trebuia să-mi fac poftă de somn, dacă n-am internet să stau toată noaptea cu ochii-n tenis sau în seriale proaste mai greu să fiu obosită. Și s-a nimerit tocmai bine că în octombrie merg în România și îs io acuma o hipopotamă, dară după o lună acasă mă întorc triplă-hipopotamă. Orice kilogram în minus acum înseamnă o sarma în plus atunci. Yay!

Am povestit cu prietenii. Da, vorbit pe bune. Nu așa, un „ce mai faci”, ci povestit serios. Cu detalii, impresii și concluzii.

N-am mai mâncat prostii. Dacă mănânc acasă, apăi clar o fac în fața calculatorului. Cum îmi aminteam că n-am interneți, cum îmi pierea pofta de mâncare, mă schimbam și mergeam la sală în loc de cină.

Am stat mai mult p-afară. Adicătelea în loc să stau acilea cu ochii-n laptop visând la Gulbis, m-am întâlnit cu lume. Cu care am povestit – vezi mai sus.

M-am îndrăgostit și dezîndrăgostit. Adevărul e că atunci când acorzi oamenilor (în cazul ăsta specific, bărbaților) mai mult timp descoperi ceva calități care îi fac dezirabili. Noroc că nu ține mult.

Am făcut planuri. Am mai spus că vin în România în octombrie? Ei bine, o lună mi s-a părut cam mult să stau pe loc, așa că m-am gândit să și golănesc vreo zece zile. Și am plănuit. Mai întâi Malta – și am citit despre plus căutat zboruri. Apoi Polonia – și am citit despre plus căutat zboruri. Apoi Atena, că n-am fost. Am renunțat la toate trei și nici acum nu știu ce voi face.

Am citit despre…bani. Cred că e prima dată într-un deceniu când citesc ceva util, în afara a ceea ce am avut nevoie pentru muncă. Despre bani adică despre cum să-i fac mai elastici, să se întindă mai mult. Asta e, plimbatul nu e ieftin, de îmbătrânit îmbătrânesc, iară la Thailanda nu-i de contribuit la pensie că plătesc taxe de 50 de lei pe lună. Știu, nici n-o să ajung la pensie, dară nici la 35 de ani nu credeam că ajung acum 10 ani când beam bere în loc de apă și dormeam pe sponci. Și mai am vreo doi ani, iar cu sănătatea o duc binișor, îs toate șansele să apuc a sărbători 35. Plus că nu vreau să muncesc până la 60, atunci vreau să stau liniștită într-o căsuță la țară, să recitesc ce aventuri am scris pe bloguri (pe ăsta și ăl porcos mai vechi) și să cultiv lalele în grădina din fața casei. Noroc că-s singura moștenitoare, casa la țară e deja acolo, trebuie doar să mă asigur că voi avea bani de sămânța de lalele.

 

Coșgocea lista cu lucruri utile am făcut în două săptămâni făr’ de internet. Și, văleu, abia așteptam să se termine! Treburile astea de om mare nu-s de mine. Sau nu toate dintr-o dată. Sunt atâta de fericită că s-a terminat, abia aștept să pierd vreo opt ore uitându-mă la seriale care de care mai proaste!

Despre cum m-am plimbat ca proasta jumătate de zi prin suburbiile orașului Tokyo

Îmi  spunea zilele trecute Katrina, fătuca filipineză cu care m-am împrietenit în Thailanda, că „tu ești tare amuzantă atunci când călătorești”. Făcea aluzie la faptul că nu aveam ce poze a-i arăta de prin Akihabara sau de la Grădinile Imperiale din Tokyo pentru că în ziua respectivă am rămas fără baterie și nici nu aveam bateria externă la mine. Da, fix atâta de amețită sunt. Și mai făcea aluzie, printre altele, cum am pierdut jumătate de zi în Singapore, stând pe malul râului și citind în  loc să alerg de nebună a bifa la obiective turistice. Pentru că da, am depășit demult stadiul alergatului prin tot orașul, să nu pierd nimic. De-acuma îmi place să stau câte-o juma’ de zi într-o cafenea sau bar și să mă uit la oameni, prefer să stau cinci zile într-un singur cartier și să-i bat toate străzile decât să alerg ca bezmetica. To each their own, cum spun chinezii.

O altă chestie pe care o fac e că nu mă țin de-un plan. Voiam să urc în nu știu ce turn dar e înnorat? Nu-i bai, muzeele și cititul în cafenele merg de minune în zilele ploioase. Precum și berea, că berea merge indiferent de vreme. Voiam a merge într-un loc anume, dar am coborât la stația greșită? Nu-i problemă, și pe acolo e de explorat. Ce, acolo nu-s tot oameni?

Ceva similar (și complet neintenționat) am făcut de cum am aterizat în Tokyo. Aeroportul Narita e cam la 70 de kilometri de oraș așa că citisem doar despre cea mai rapidă metodă de a ajunge în Tokyo: trenul Narita Express (ori NEX, pe scurt). În timp ce așteptam trenul eram într-o discuție pe uațap cu Paulică, iar ce-mi povestea el acolo mă enerva și când mă enervez tind a nu mai fi foarte atentă la ce-i în jurul meu. Am auzit că oprește un tren, am sesizat că nu seamănă deloc cu ce văzusem în poze, dar nu mi s-a părut nimic suspect, până la urma urmelor doar nu or fi 100 de moduri de a ajunge de la aeroport în oraș.

Dar, de fapt, cam sunt. Și mi-am dat seama de asta când am văzut că trenul* oprește repede, la o stație locală. Iară eu, ca o amețită ce sunt, în loc să mă uit acilea, că oamenii sunt civilizați și poți vedea liniștit ce și cum, cu stații și timp și tot tacâmul, am sărit la google maps. Google maps e așa un fel de Sfânt Graal pentru mine când îs pe drumuri, deși m-a mai păcălit o dată, când eram prin Hong Kong. Iară google maps zicea să cobor la prima stație și acolo să schimb trenul, să merg vreo 4 stații și să schimb iară și tot așa. Și ce să vezi? Am făcut cum zicea gugle maps, ba o dată am luat și trenul greșit și uite-așa pe la ora 12 eu eram abia pe la Chiba, după ce m-am plimbat de colo-colo prin toate suburbiile.

Flămândă și leșinată de somn că zborul fusese de noapte. Iar cum grașii nu funcționează pe nemâncate, m-am oprit să caut ceva de mâncare în Chiba, decisă să dau dracului Google maps până ajung în gara din Tokyo. Și bine am făcut, cu burta plină și afișajul japonezilor pe care și-un cartof îl poate pricepe, am ajuns în Tokyo in no time. Well, nu chiar, dar măcar n-am mai schimbat la trenuri.

Also, e mișto prin suburbiile la Tokyo, foarte curat și case faine, decente. Și cât se poate de sigur.

 

*eram de fapt în trenul rapid JR Sobu-Narita. Pe care chiar îl recomand, dacă nu ești în mare grabă e fain că oprește la mai toate stațiile și e o experiență cât se poate de japoneză, cel mai probabil nu vor mai fi alți străini în tren.