Despre cum m-am plimbat ca proasta jumătate de zi prin suburbiile orașului Tokyo

Îmi  spunea zilele trecute Katrina, fătuca filipineză cu care m-am împrietenit în Thailanda, că „tu ești tare amuzantă atunci când călătorești”. Făcea aluzie la faptul că nu aveam ce poze a-i arăta de prin Akihabara sau de la Grădinile Imperiale din Tokyo pentru că în ziua respectivă am rămas fără baterie și nici nu aveam bateria externă la mine. Da, fix atâta de amețită sunt. Și mai făcea aluzie, printre altele, cum am pierdut jumătate de zi în Singapore, stând pe malul râului și citind în  loc să alerg de nebună a bifa la obiective turistice. Pentru că da, am depășit demult stadiul alergatului prin tot orașul, să nu pierd nimic. De-acuma îmi place să stau câte-o juma’ de zi într-o cafenea sau bar și să mă uit la oameni, prefer să stau cinci zile într-un singur cartier și să-i bat toate străzile decât să alerg ca bezmetica. To each their own, cum spun chinezii.

O altă chestie pe care o fac e că nu mă țin de-un plan. Voiam să urc în nu știu ce turn dar e înnorat? Nu-i bai, muzeele și cititul în cafenele merg de minune în zilele ploioase. Precum și berea, că berea merge indiferent de vreme. Voiam a merge într-un loc anume, dar am coborât la stația greșită? Nu-i problemă, și pe acolo e de explorat. Ce, acolo nu-s tot oameni?

Ceva similar (și complet neintenționat) am făcut de cum am aterizat în Tokyo. Aeroportul Narita e cam la 70 de kilometri de oraș așa că citisem doar despre cea mai rapidă metodă de a ajunge în Tokyo: trenul Narita Express (ori NEX, pe scurt). În timp ce așteptam trenul eram într-o discuție pe uațap cu Paulică, iar ce-mi povestea el acolo mă enerva și când mă enervez tind a nu mai fi foarte atentă la ce-i în jurul meu. Am auzit că oprește un tren, am sesizat că nu seamănă deloc cu ce văzusem în poze, dar nu mi s-a părut nimic suspect, până la urma urmelor doar nu or fi 100 de moduri de a ajunge de la aeroport în oraș.

Dar, de fapt, cam sunt. Și mi-am dat seama de asta când am văzut că trenul* oprește repede, la o stație locală. Iară eu, ca o amețită ce sunt, în loc să mă uit acilea, că oamenii sunt civilizați și poți vedea liniștit ce și cum, cu stații și timp și tot tacâmul, am sărit la google maps. Google maps e așa un fel de Sfânt Graal pentru mine când îs pe drumuri, deși m-a mai păcălit o dată, când eram prin Hong Kong. Iară google maps zicea să cobor la prima stație și acolo să schimb trenul, să merg vreo 4 stații și să schimb iară și tot așa. Și ce să vezi? Am făcut cum zicea gugle maps, ba o dată am luat și trenul greșit și uite-așa pe la ora 12 eu eram abia pe la Chiba, după ce m-am plimbat de colo-colo prin toate suburbiile.

Flămândă și leșinată de somn că zborul fusese de noapte. Iar cum grașii nu funcționează pe nemâncate, m-am oprit să caut ceva de mâncare în Chiba, decisă să dau dracului Google maps până ajung în gara din Tokyo. Și bine am făcut, cu burta plină și afișajul japonezilor pe care și-un cartof îl poate pricepe, am ajuns în Tokyo in no time. Well, nu chiar, dar măcar n-am mai schimbat la trenuri.

Also, e mișto prin suburbiile la Tokyo, foarte curat și case faine, decente. Și cât se poate de sigur.

 

*eram de fapt în trenul rapid JR Sobu-Narita. Pe care chiar îl recomand, dacă nu ești în mare grabă e fain că oprește la mai toate stațiile și e o experiență cât se poate de japoneză, cel mai probabil nu vor mai fi alți străini în tren.

Nervi II. Sau cum să supraviețuiești funcționarilor publici în Asia de Sud-Est

Să fie clar, când spun Asia de Sud-Est, nu mă refer la țări gen Singapore, unde-s mai occidentali ca occidentalii când vine vorba de reguli și respectarea lor. Zic de țări precum Cambodgia, Thailanda, Laos.

Mi-a venit a scrie despre asta după ce aseară am avut parte de-o experiență neplăcută cu o doamnă de la imigrări evident enervată de faptul că trebuie să lucreze la ora două noaptea. Admit, în general evit femeile care lucrează în poziții de genul în Asia. Dacă am de ales între un funcționar femeie și unul bărbat în Asia, apăi merg la bărbat. Iar dacă ești bărbat, ai face bine să mergi la o femeie. O fi greșit, neprofesionist și cum o mai fi, ba o fi chiar și neconform cu realitatea, însă experiența mea după trei ani de Thailanda spune că mai bine tratezi cu sexul opus.

Aseară, venind din Japonia, era o coadă atât de mare încât nu puteam vedea nimic și m-am așezat la întâmplare. Și, surpriză-surpriză, era o doamnă care s-a uitat prin pașaport după care zice: „no stamp”. De refuzat intrarea nu se punea problema, viza îmi expiră pe 7 septembrie, așa că am încercat să înțeleg la ce se referea. De fapt voia să spună că nu are unde a-mi aplica ștampila pentru  că am pașaportul plin. Ceea ce e și adevărat și fals. Pașaportul e într-adevăr plin în sensul că nu mai am pagini libere, dar e loc destul de ștampile pe ici-pe colo. Îi arăt un asemenea loc, dă vehement din cap că „no, big stamp”. Măi să fie, s-ar suprapune cu altă ștampilă într-un colț și serios că am cel puțin vreo 5-6 ștampile care se suprapun astfel.

Acuma, cu moștenirea românească, primul instinct e să începi pizduiala. Și, văleu, mă pricep la puține lucruri, dar hateritul chiar e unul dintre ele! Era două noaptea, eu obosită ruptă, stat o oră la coadă, mai aveam o oră de făcut până acasă, iar la 7 jumate dimineața trebuia să fiu în picioare. Și fix asta-mi mai lipsea, o vită pe tocuri căreia nu-i dă ștampila la milimetru!

Dar nu, nu e o idee bună în Thailanda. Pentru că oricât de incompetent și enervant ar fi funcționarul public, nu ridici tonul și nu încerci să-l faci să înțeleagă că e prost. A fi politicos și a nu-l face pe celălalt să „lose face” îs chestii de bază în kitul de supraviețuire thailandez. Singura armă pe care o ai e privirea. Serios, trebuie exersat îndelung până-ți iese: o privire din aia fixă, care explică în câte moduri poți ucide, dar însoțită de o voce cât se poate de calmă și politicoasă. Țipatul ori reclamația nu rezolvă nimic, devine o chestiune de orgoliu și, deși în final obții ce trebuia obținut inițial, te plimbă cât vor ei și-ți pun oricâte bețe în roate pot. Pentru că asta e satisfacția oamenilor mici: să se simtă puternici și să te frece cum vor ei doar pentru că sunt cei care-și pun ștampila sau semnătura pe o hârtie. Pentru că existența lor e atât de mizerabilă încât răzbunarea lor cea mare e să te facă pe tine să pierzi timp și un neuron-doi. Așa complex al funcționarului public e observabil prin cam toate țările birocrato-corupto-sărace, de la România la Thailanda.

 

Așadar, purcezi la drum cu răbdare, calm, politicos și rece ca-n Luceafărul lu’ Eminescu.  Formulezi cererea clar, iar dacă poți adăuga și-un zâmbet din ăla care aruncă săbii de samurai, cu atât mai bine. Eu am rezolvat în cinci minute, supervizorul domniței mi-a pus ștampila pe pașaport fără a se plânge că o are prea mare. Ștampila adică.

Iote unde se suprapun ștampilele. Și dacă făcea un mic efort nu se suprapuneau deloc.

Am fost într-un Bollywood Dance Bar în Singapore

Și s-a întâmplat fix…nimic.

Știu, știu, n-am mai scris de-un car de vreme și-acuma vin cu povești din astea plictisitoare, mai bine n-aș mai scrie. Hei, măcar n-am fost amendată în Singapore și asta e destul de greu de realizat, în Big Brother City posibil e ceva amendă și pentru respirat greu, iar grașii ca mine respiră greu. Grașii și Darth Vader.

 

Nu prea cunosc eu ce și cum cu barurile astea cu muzică de Bollywood, adică nu știu dacă obișnuit e să fie plictisitoare sau doar m-am nimerit în seara și/sau orașul greșit/ă. Era duminică seară, ora 10 jumate, în Boat Quay – care e o zonă plină de baruri și restaurante, deci duminică seara ar trebui să fie ceva mai vibrant. Ei, aș! Cum a dat A. ,pe care-l cunoscusem cu o seară înainte și care sugerase locul, perdeaua de la intrare la o parte, cum…nimic.

Erau doar vreo trei indieni inerți care se uitau la patru fete plictisite mimând ceva dans pe muzică indiană. Acuma, gagicile erau mișto. Din alea cu piele măslinie și păr bogat, cărnoase, cu șolduri și pulpe, purtând sariuri croite sexos și transparent, să arate piele la umeri și talie. Cei trei crai din public păreau total neimpresionați. Eu cred că păream doar dezamagită, doar intrasem acolo ca la indianul lăudat: mă așteptam să-i văd pe ăi de la mese aruncând cu bani la fetele de dansează, să mă sufoc de la miros de curry, să nu am loc de stat pentru că plin de coji de alune peste tot și alte lucruri din astea de povestit nepoților imaginari. Dar de unde, stereotipurile mi-au fost date iar peste cap: era curat, mirosea bine și cardul putea fi folosit la plată. Doar muzica era cam tare așa că am stat doar preț de-o bere, după care am dat fuga alături, în Clarke Quay, unde n-a fost cu muzică de Bollywood și nici cu domnișoare dansând, dar s-a lăsat cu shoturi și beri multe.