Am fost într-un Bollywood Dance Bar în Singapore

Și s-a întâmplat fix…nimic.

Știu, știu, n-am mai scris de-un car de vreme și-acuma vin cu povești din astea plictisitoare, mai bine n-aș mai scrie. Hei, măcar n-am fost amendată în Singapore și asta e destul de greu de realizat, în Big Brother City posibil e ceva amendă și pentru respirat greu, iar grașii ca mine respiră greu. Grașii și Darth Vader.

 

Nu prea cunosc eu ce și cum cu barurile astea cu muzică de Bollywood, adică nu știu dacă obișnuit e să fie plictisitoare sau doar m-am nimerit în seara și/sau orașul greșit/ă. Era duminică seară, ora 10 jumate, în Boat Quay – care e o zonă plină de baruri și restaurante, deci duminică seara ar trebui să fie ceva mai vibrant. Ei, aș! Cum a dat A. ,pe care-l cunoscusem cu o seară înainte și care sugerase locul, perdeaua de la intrare la o parte, cum…nimic.

Erau doar vreo trei indieni inerți care se uitau la patru fete plictisite mimând ceva dans pe muzică indiană. Acuma, gagicile erau mișto. Din alea cu piele măslinie și păr bogat, cărnoase, cu șolduri și pulpe, purtând sariuri croite sexos și transparent, să arate piele la umeri și talie. Cei trei crai din public păreau total neimpresionați. Eu cred că păream doar dezamagită, doar intrasem acolo ca la indianul lăudat: mă așteptam să-i văd pe ăi de la mese aruncând cu bani la fetele de dansează, să mă sufoc de la miros de curry, să nu am loc de stat pentru că plin de coji de alune peste tot și alte lucruri din astea de povestit nepoților imaginari. Dar de unde, stereotipurile mi-au fost date iar peste cap: era curat, mirosea bine și cardul putea fi folosit la plată. Doar muzica era cam tare așa că am stat doar preț de-o bere, după care am dat fuga alături, în Clarke Quay, unde n-a fost cu muzică de Bollywood și nici cu domnișoare dansând, dar s-a lăsat cu shoturi și beri multe.

Coldplay live în Bangkok

Intro. Relația mea cu trupa asta e destul de necomplicată: l-aș silui pe tobaru’ Champion de vreo 455 de ori pe zi, iar pe Chris Martin (acuma că e bătrân, când era tinerel nu era cine știe ce) cam de 455 x 5 ori pe zi. Altfel, dacă am youtube pe autoplay și-s prin baie ori sortez hainele de spălat și se nimerește câte-o piesă Coldplay, mă trezesc întrebându-mă „ce plm mai e și miorlăiala asta?”. Dacă, în schimb, îs cu fața în laptop și-mi pică ceva gen Fix You sau The Scientist nu doar că fredonez, dar mai și bălesc. Acuma, lăsând vrăjeala la o parte, mie chiar îmi plac mult The Scientist și Fix You.

Asta e, toată oama îmbătrânește, s-au dus vremurile când la 7 dimineața aveam în căști Misfits și „d-ăia de dau din cap” – cum zice mama, acuma încep ziua cu Pearl Jam și Billy Idol și 80s mix și nici nu mă mai trezesc la 7 dimineața. Ba, am și papuci din ăia culoare îndoielnică roșu-corai, iar bandana aia plină de cranii e de negăsit.

Pe lângă toate astea, mai sunt și ne…cântată, băi nene! Serios, păi aici „muzică” și „festival” înseamnă tot felul de dijei din ăia dubioși și One Direction. În 3 ani în Thailanda am prins doar o dată Machine Head și o dată Muse. Sigur, au fost și Guns N’ Roses, dar la ăia nu merg din principiu că ăsta e singurul principiu care mi-a mai rămas neîncălcat. Așadar, când am auzit că vin Coldplay am crezut că-l prind pe Dumnezeu de-un picior și mi-am luat bilet (scump, nenică) de cum s-au pus în vânzare, să știu o treabă.

Scena principală pe lumină

 

Înainte de.  Aveam ceva presimțire că n-or să meargă lucrurile strună, erau zvonuri de supra-vânzare a biletelor: peste 60 000 de bilete în stadion cu capacitate maximă de 50 000. Plus trebuia luat în calcul traficul din oraș care nu-i o glumă, am prins aglomerație și la 1 jumate noaptea în Bangkok. Plus nu-i prea mare experiență în organizarea de concerte mari. Așa că am decis să plecăm devreme.

Și bine am făcut. Am ajuns cu puțin înainte de deschiderea porților, dar lume căcălău, Măria Ta. Și doar o intrare. Nu glumesc, accesul se făcea pe o singură poartă, indiferent unde aveai bilet, după intrarea pe poarta principala urma a-și căuta fiecare sectorul.

Dar alta era mirarea noastră: nu am văzut în viața mea atâtea hijaburi la un concert. De fapt, ce zic eu aici, nu am văzut în viața mea o femeie cu batic în cap la un concert, iar aici erau muuuuuuulte! Nu știu, dară mie Chris Martin mi se pare a fi prea sexos pentru a fi considerat halal. Adică omul e dătător de fantezii ilegale și pentru un agnostic, ce să mai vorbim de femei musulmane. Și totuși…erau atât de multe încât m-am apucat a trimite mesaje prietenilor: „bre, e plin de țigani aci, steaguri de Malaezia, Indonezia, Pakistan, Bangladesh, India și alte țări d-astea colorate de care n-am auzit în viața mea.” Și, haida, ușurel cu d-alea cum că-s rasistă, măcar de-ar fi toți rasiștii ca moi.

Culmea, cele mai vehemente reacții au venit de la amici musulmani. Ahmer îmi scrie: „ia filmează-le și întreabă-le dacă muzica nu e haram. Și dacă e haram și le place, de ce sunt așa ipocrite și poartă basma?” Sumair e mai calm legat de basma, dar e enervat că nu e bere: „fuck that shit, ce fel de concert e ăla fără bere?!” Că da, curat halal, nu era bere. Niciun fel de alcool, iar băutură înăuntru mumu. La peste 30 de grade și în plină vară thailandeză, băutura (adică apa și Cola) era în afara sectorului în care stăteam. Așa că dă-i cu deshidratare.

Și după ce că am stat „pe uscat” nici muzică n-a fost. Coldplay au început pe la 9, în deschidere a fost o gagică de prin Australia, iar înainte de asta…imnul regelui Thailandei decedat în octombrie. Serios, în afară de asta am ascultat câteva ore un băiat din Bangladesh vrăjind o tipă din Malaezia și m-am conversat cu niște fete din Maldive. Dară n-a ținut mult că a făcut Paulică ochi de broscoi „ce faci, știi că nu-mi place să ne împrietenim cu oamenii”. Da, omul glumea.

Amicele din Maldive

 

În timp ce.  În vremuri de demult, când nu purtam papuci roșu-corai și mergeam cu gulia la metale, aveam noi o vorbă: „nu stai suficient de în față dacă nu le poți mirosi boașele ălora de pe scenă”. La băieții ăștia nici măcar un damf n-am simțit, atâta lume era în fața mea. Oricum eu sunt convinsă că boașele lui Chris Martin nu miros, altfel nu făcea sclifosita aia de Gwyneth Paltrow doi copii cu el.

Concertul a început destul de în forță (pentru Coldply, that is): Yellow a doua piesă, urmată de Every Teardrop is a Waterfall, totul într-o explozie de culori și lasere. La The Scientist aveam pielea de găină, iar la Everglow deja mă luam în brațe cu musulmanca de lângă mine. Au cântat multe din alea mai vechi, alea care plac bătrânelor ca mine: Fix You, In My Place, Don’t Panic. Am uitat și de transpirație și de sete și de faptul că securitatea a fost o glumă. Noroc că thailandezii sunt pașnici, singura chestie periculoasă cu care s-a intrat a fost o…varză. Sper că nu se voia a fi ceva apropo la muzica ălora de pe scenă.

Care oameni pe scenă (sau scene, că au fost 3) mi s-au părut atât de naturali și simpli, aproape…calzi. Cu toată muzica lor de pension, au făcut un show atât de bun și bine gândit și plin de viață și culori și optimism, încât la final râdeam ca proasta. Am fost zen două zile după concert, nimic nu-mi scotea capul din nori.

Rant. Și băi, nene, dacă ăștia cu lălăiala lor au făcut pakistanezi să se țină în brațe cu indieni, femei cu hijab să danseze lângă gagici în fuste mini, alb cu maro cu negru cu galben să cânte pe-o singură voce, atunci asta aduce oamenii împreună, nu corectitudine politică și filme cu negri obligatorii la Oscar. Mai merg la Coldplay, deci.

Final

A Symphony of Lights Hong Kong

A Symphony of Lights (Simfonia Luminilor) este un show multimedia ce are loc zilnic în portul Victoria din Hong Kong. Zilnic, dacă nu e rost de vreun ciclon tropical adicătelea. Spectacolul este oferit gratis de Hong Kong Tourism Board și include peste 40 de clădiri (47 la ultima numărătoare wiki), de pe ambele maluri ale portului.

Ce se întâmplă exact: în fiecare seară la ora 8, timp de vreo 15-20 de minute, 47 de clădiri sunt „supuse unui atac” cu lasere, LED-uri, reflectoare, totul sincronizat pe muzică și precedat de o scurtă narațiune în engleză (lunea, miercurea și vinerea), mandarină (marțea, joia și sâmbăta) sau cantoneză (duminica). Ba, dacă e Anul Nou sau Anul Nou Chinezesc, sunt și artificii. Toată povestea a adus show-ului un loc în Cartea Recordurilor (Guiness Book) pentru cel mai mare spectacol permanent de lumini și sunet din lume.

Eu m-am nimerit într-o marți, astfel că am prins narațiunea în mandarină. Na, nu mi se pare că am pierdut mare lucru dacă nu am înțeles ce spunea înregistrarea, oricum povestitul durează foarte puțin, iar eu eram acolo să văd, nu să ascult povești. Spectacolul are 5 părți/teme: Awakening, care semnifică geneza și evoluția Hong Kong-ului; Energy, care simbolizează energia vibrantă a orașului; Heritage – reprezintă bogata tradiție culturală a urbei; Partnership – aici razele de lumină unesc cele două părți ale portului – Insula și Kowloon, și Celebration, care se vrea a înfățișa un viitor și mai strălucit pentru Hong Kong.

Unul dintre locurile de unde poți privi Simfonia Luminilor este promenada Tsim Sha Tsui, în fața Centrului Cultural Hong Kong ( Centru care e o minune în sine, arată foarte, foarte fain). Pe promenadă este amenjat un fel de viewpoint, se poate sta pe niște băncuțe, însă ideal e a se ajunge acolo cu vreo 30 de minute mai devreme, locul se aglomerează rapid. De pe promenada Tsim Sha Tsui am admirat eu show-ul de data asta și nu a fost deloc rău. Cam prea multă lume pentru gustul meu, dar arată-mi un obiectiv turistic fără lume multă!

Un alt loc prielnic pentru a vedea Simfonia pare a fi Golden Bauhinia Square în cartierul Wan Chai. Wan Chai este pe insulă, Tsim Sha Tsui e în zona Kowloon, deci practic sunt vederi din părți total opuse. Ca să împaci și capra și varza, în cazul ăsta și insula și Kowloon, poți merge într-o mini-croazieră cu un ferry, iar barca te plimbă dintr-o parte în cealaltă a portului. Sunt tot felul de oferte, de la croaziere de lux cu cina și băuturi incluse până la junk boats cu pânze roșii. Bărcile alea cu pânze roșii arată demențial, mai că-mi imaginez un pirat romanțat cu plete-n vânt. De fapt mi-l imaginez pe Căpitanul Hook din Once Upon A Time, unul dintre crush-urile mele recente. But don’t mind me, așa-s eu, mă uit la seriale proaste și o mai spun și-n gura mare.